10.07.2018 – Clopotele învierii în și din adâncuri: Rugăciune și slujire la isihaștii temnițelor comuniste

Drd.Pr. Dogaru Corneliu Orlando,

Școala Doctorală ”Sfântul Nicodim de la Tismana”,

Facultate de Teologie Ortodoxă din Craiova, Universitatea Craiova

Filiași, Strada Stadionului nr. 3, județul Dolj

„Mai ales noi, preoții, suntem datori să facem cunoscută credincioșilor jertfa mucenicilor noștri. Propovăduirea muceniciei acestora, ne va întări în credință și ne va ajuta foarte mult la mântuirea sufletelor noastre” (Ieromonah Augustin).

Cuvinte-cheie: sfinții închisorilor, martiri, comunism, jertfă, Înviere

Key words: saint from prisons, martyrs, comunism, sacrifice, Resurrection

Martirii temnițelor comuniste cu precădere din Romania au fost adevărate altare de jertfă pentru toate generațiile care au urmat după ei. Aceștia, ca adevărate modele ale generațiilor de după ei, n-au făcut altceva decât să arate ce înseamnă a fi român și ce înseamnă să-I urmezi lui Hristos, din perspectiva Evangheliei Lui.

Nimic nu-i împiedicau să spună adevărul fie că erau preoți, medici, judecători, oameni politici, țărani simplii. Aveau un singur țel: dragostea de neam și Biserică.

Majoritatea acestora credeau într-o Românie cu principii morale sănătoase, voiau ca aceasta să devină revigorată din punct de vedere moral, iar această revigorare nu era decât întoarcerea la Biserica lui Dumnezeu. Această întoarcere la Biserica lui Dumnezeu presupunea o dragoste nemărginită pe care Hristos a însuflat-o, dragoste îndreptată nu numai spre prieteni ci și spre dușmani.

„Prieten și dușman”, două cuvinte paralele care, după rațiunea omenească, nu-și au locul împreună, însă duhovnicește vorbind, dragostea din Sfânta Evanghelie, propovăduită de Hristos, aduce atât prietenul cât și dușmanul la o egalitate, așa încât atât unul cât și celălalt sunt chipuri ale lui Hristos: „Ați auzit că s-a zis: să iubești pe aproapele tău si să urăști pe vrașmașul tău. Iar Eu vă zic: iubiți pe vrășmașii voștrii, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Mt. 5, 43-44).

Înainte de a deveni „bandit”

Nu este de mirare faptul că toate elitele neamului românesc, înainte de instalarea regimului comunist, aveau o poziție bine determinată în societate.  Învățătorul,preotul,medicul făceau totul din dragoste pentru cei pe care îi păstoreau. Oamenii politici, adevărate somități ale poporului român, slujeau cu credință pe fiecare român în parte. Legea morală, corectitudinea, credința in Dumnezeu îi făceau pe aceștia adevărate „slugi binecuvântate” ale neamului.

Oaneni devotați ai poporului: Radu Gyr, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Iuliu Maniu, Pr. Dumitru Stăniloae, Pr. Arsenie Boca, Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Iustin Pârvu ș. a., monahi și monahii au îndurat caznele închisorilor comuniste din motive absolut neîntemeiate, fără nicio logică, numai pentru faptul că erau oameni de vocație; toți aceștia au mărturisit că singurul suport din închisoare era rugăciunea lui Iisus. Cine oare și-ar fi închipuit că în epoca apropiată nouă, oameni de o asemenea anvergură au devenit adevărați isihaști în cele mai grele condiții? Însă, la Dumnezeu toate sunt cu putință. Ei se bucurau și se lăudau în suferințe: „Ne lăudăm în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare și răbdarea încercare, și încercarea nădejde” (Rom 5, 3).

Pentru acești oameni Cuvântul Evangheliei era lege și înainte, dar mai ales în temniță, chiar în timpul așa-zisei reeducări: „Oricine va mărturisi despre Mine înaintea oamenilor, și Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Mt. 10, 32).

De remarcat printre aceștia este Valeriu Gafencu care, acolo, în timpul cumplitei boli de plămâni, își ajuta semenii dându-le acestora porția lui de streptomicină (antibiotic). Nicolae Steinhardt l-a numit „Sfântul închisorilor”. El este, după cum spune monahul Moise, „una din cele mai impresionante figuri care s-a înălțat la o admirabilă trăire duhovnicească în condițiile vieții de temniță” (1).

Părintele Calciu Gheorghe spune despre acest „sfânt al închisorilor”: „…nu am nicio îndoială că este sfânt; a trăit Cuvântul Lui Dumnezeu la o înălțime de neînțeles pentru noi” (2).

Acesta este un exemlu al întemnițaților care, acolo unde nu aveau voie să vorbească de Dumnezeu, acolo L-au găsit în mod desăvârșit. Adevărați isihaști contemporani, ei L-au găsit pe Hristos prin rugăciunea inimii.

Această elită a poporului român a cunoscut înainte de toate, umilința, acea umilință provocată de ura unora care nici măcar nu știau să numere sau să citească, și acceptată din smerenie de cei care până atunci erau: „domnul învățător”, „domnul judecător”, „domnul doctor”, „părinte” etc. Pe aceștia, care erau adevărate modele morale, îi făceau să se simtă ca niște parii ale societății.

Aici erau dezumanizați, nici măcar numele și prenumele nu mai existau, erau însemnați cu cifre fiind numiți pe scurt, „bandiți”. Iată, acești oameni colosali care se agățau de orice regulă morală pentru a aduce România pe cele mai înalte culmi ale moralității, erau aici dezumanizați prin cuvântul „bandit”.

Acești „bandiți”, după ce erau bătuți și chinuiți în mod inimaginabil pentru niște lucruri inventate și pentru faptul că nu aduc informații despre alți prieteni ai lor, erau condamnați după bunul plac al unor judecători, și aceștia slugi ale regimului comunist, la 20-25 de ani muncă silnică, erau trimiși în mină iar gardienii erau avertizați că erau expuși pericolului: „Vedeți că aveți de-a face cu cei mai periculoși oameni, să stați bine cu privirea la ei și la distanță, că  sunt cei mai mari criminali !” (3).

Spre surprinderea gardienilor, acești „bandiți” se respectau între ei. Ei, „bandiții”, se adresau cu: „Părinte”, „Domnule profesor” etc., încât gardienii erau puși în fața unor oameni civilizați și care gândeau normal, nepregetând nici o clipă să se facă jertfă pentru altul.

„Hristos în mijlocul nostru”

Cele mai vestite închisori pentru deținuții politici și pentru ceilalți „dușmani ai poporului”  și totodată cele mai aspre, pe lângă cele 160 de închisori mai mici și alte lagăre de muncă, erau la Suceava, Aiud, Gherla, Baia-Sprie și înfricoșătorul Pitești unde reeeducarea era apogeul torturii.

Este greu de spus unde erau torturile mai mari.Cert este faptul că în aceste fabrici de suferință, unde bătaia și umilința făceau parte din viața lor, ei erau cu gândul la Dumnezeu. Erau convinși că, cu cât erau mai încercați, cu atât erau mai iubiți de Dumnezeu. Își repetau, uneori obsesiv, că forța rugăciunii este aceea cu care trebuie să lupte în acel iad care, mai târziu a devenit pentru ei, ÎNVIEREA (transformarea lor în creștini trăitori autentici).

Sigur că în această  „mlaștină a disperării”, cum o numește Dumitru Bordeianu în mărturiile sale, cei care nu-l găseau pe Hristos, erau expuși nu numai morții sufletești, ci și celei trupești, unii ajungând la sinucidere. Noi nu putem să judecăm acest lucru, având în vedere ororile din închisoare (frigul, foamea, bătăile, umilința), care i-au dus pe unii la fapte necugetate (sinucideri, trădări în masă, declarații false pentru a scăpa de anchete, înverșunarea unora față de alții etc.). Ceea ce trebuie văzut este faptul că în acest infern cei mai mulți dintre întemnițați L-au adus pe Hristos în mijlocul lor.

Virgil Maxim, în cartea lui „Imn pentru crucea purtată”, spune: „Între acceptarea suferinței pentru o cauză de onoare și binele egoist și îngâmfat, noi acceptăm suferința. Aici e deosebirea de ideal și de slujire. Așa rămânem în Adevăr… Hristos e mereu osândit în fiecare din cei care-L mărturisesc, răstignit de toți pilații puterii pământești pentru a nu-și pierde scaunele” (4).

Un răspuns dat gardienilor și unor anchetatori de catre un deținut politic a fost: „Înțelepciunea oamenilor veacului acestuia este nebunie înaintea Lui Dumnezeu” (5).

De la „bandit” la chipuri patericale

Se știe că în aceste închisori unde rugăciunea era hrana lor de bază, deținuții, unii dintre ei, se transfigurau, se asemănau nu numai după chip, ci și după asemănare cu Dumnezeu.

Erau unii deținuți (despre unul dintre ei am vorbit-Valeriu Gafencu) care Îl trăiau în mod real pe Hristos. Părintele Gheorghe Calciu spunea: „ Nu am nici o îndoială că este sfănt; a trăit cuvântul Lui Dumnezeu la o înălțime neînțeleasă de noi” (6). Dar,cu siguranță acea fortăreață satanică găzduia o mulțime de astfel de oameni.

Nu putem sa nu ne amintim de Mircea Vulcănescu pe care conducerea penitenciarului din Aiud voia să-l extermine trimițându-l la izolare la Zarcă, o celulă neîncălzită în care deținuții dormeau direct pe beton. A venit în ajutorul unui tânăr, încălzindu-l pe acesta cu trupul lui, ca tânarul să nu moară.Tânărul era foarte bolnav, refuzându-i-se asistența medivală. Bineînțeles că tânărul își revine (7).

Testamentul lui, este simplu: „Să nu ne răzbunați!”

El, Mircea Vulcănescu, era foarte respectat de colegii de suferință. Era omul care avea acea „inconștiență” binecuvântată de a-și sacrifica viața, lăsându-se pe sine.

Un alt om de mare valoare, mai puțin amintit, este doctorul Uță.Toată viața lui a fost o renunțare pentru aproapele. Renunțările lui au dat viață multora.

Mărturisirea unui coleg: „Cel care se îngrijea de aceștia, cel care își dădea hrana lui primită ca oricare deținut de la închisoare,era domnul doctor Uță”.

Dacă cineva chiar din familia gardienilor cădea la pat, singura speranță era doctorul Uță.Tot ce făcea, era din dragoste pentru om.

Oltean din Vela județul Dolj, Gheorghe Jimboiu este reprezentat ca cea mai frumoasă figură de la Târgul-Ocna după Valeriu Gafencu, om care a pășit peste pragul sfințeniei, care radia numai bunătate, trăia numai pe coordonatele dragostei față de celălalt, lipsit de ură, și nesuportând pic de răzbunare.

„Personalitatea lui Jimboiu se impunea de la sine în fiecare loc pe unde trecea. Era de o inteligență rară și bogat în multe calități, dar foarte modest. Deși tăcut și așezat la locul lui, totuși optica sa avea întotdeauna greutate. Se distingea față de ceilalți prin trăsăturile sale duhovnicești” (8). Iată cum îl evocă Dumitru Bordeianu în memoriile sale: „Din momentul în care l-am cunoscut pe Gh. Jimboiu, n-am mai citit Viețile Sfinților ca pe o lectură oarecare și orice îndoială că mai există sfinți pe pământ a fost spulberată. Acest martir, cu fizicul său de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul neegalat a ceea ce trebuie să fie și să facă omul pentru mântuirea lui și a neamului care l-a conceput. (…) Jimboiu era poate cel mai strălucit elev al lui Gafencu. Un tânăr curat trupește și sufletește, înzestrat cu o mare blândețe și bunătate. (…) Am cunoscut în viața mea fel de fel de oameni, dar n-am întâlnit un altul care să înțeleagă Ortodoxia și să iubească pe Hristos ca Jimboiu. (…) A fost desăvârșit din toate punctele de vedere. Era un înger în chip de om. (…) Am această credință intimă că Dumnezeu l-a primit în ceruri, în rândurile sfinților” (9).

Printre chipurile luminoase evocate de ianolide nu putea să lipsească tânărul Jimboiu , care „înseta după apele cele mai adânci ale vieții lăuntrice. Când a aflat de Rugăciunea minții, a început să o practice, înlocuind treptat Psalmul 50. Înainta repede și intens. În curând a ajuns să o rostească în inimă. Simțea un plâns răcoritor curgând înăuntru. Vedea lumina lăuntrică. Se bucura de darurile Duhului Sfânt. Dumnezeu îi descoperea adânca orânduire a lumii și a omului. Se bucura că trăiește, că e om și creștin. Era feciorelnic și hotărât să rămână toată viața al lui Hristos, căci râvna lui pentru Dumnezeu îl mistuia cu slava vieții veșnice” (10).

Deși adâncit în sine prin rugăciune, totuși Gheorghe Jimboiu era conștient că trăiește în comunitate alături de ceilalți, fiind „sociabil, amabil, preocupat de problemele actualității și de perspectivele de viitor. Țintea spre o alcătuire armonioasă, religioasă a lumii (11).

De nenumărate ori a fost torturat pentru a deveni un delator sau pentru a-și renega propriile principii și idealuri, dar a rămas mereu ferm în răspusul său. Pe călăii săi i-a dominat întotdeauna „cu bunul lui simț, cu tactul lui iscusit, cu marea sa putere de a iubi” (12).

Mutat de la Târgu Ocna la Aiud, Gheorghe Jimboiu mai avea câteva zile până la eliberare după 15 ani de temniță, dar din cauza bolilor nu a mai rezistat și „s-a stins conștient, împăcat, fără oscilări și încredințat că în lume va birui Hristos” (13).

La Aiud, pe Gh. Jimboiu l-a cunoscut și părintele Liviu Brânzaș, care are convingerea că prezența acestui tânăr demn a fost rânduită de pronia divină pentru ca și el să vadă „cum se apropie de moarte un om care a pășit peste pragul sfințeniei. Privindu-l, mărturisește părintele, simt că el este omul de care m-aș rușina cel mai mult dacă mi-ar cunoaște păcatele. Nu pentru că m-ar judeca cu asprime, deoarece l-am simțit trăind dragostea frățească în modul cel mai pur, ci pentru că în timp ce el zboară printre sfere celeste, eu zac neputincios și ticălos în genună. (…) Peste ani, după ce am devenit preot, în Jurnalul meu pastoral am notat: „Gh. Jimboiu a murit în stare de sfințenie”. De ce mi-am notat, oare, acest gând răsărit în suflet când eram la sfântul altar? Pentru ca, privindu-l, să-mi aduc aminte de datoria mea. Căci nu-mi mai puteam petrece restul vieții benchetuind sau lenevind, când știam că acest tânăr cu suflet de crin și alții ca el au murit pentru Hristos în catacombele temniței” (14).

O altă figură necontestabilă de martir din închisori este Constantin Oprișan.

Părintele Calciu spunea că securitatea îi împărțea în așa fel încât în fiecare celulă să fie câte un om destructiv, fie moral, fie fizic. În celula de lângă ei, erau deja doi nebuni care apoi au murit. Însă la ei în celulă aduseseră, prin pronia lui Dumnezeu, pe Constantin Oprișan care era foarte bolnav, scuipându-și plămânii la propriu. Dar  în Constantin Oprișan părintele vedea un sfânt.

Dumitru Bordeianu spune de asemenea că în închisoare a văzut mulți îngeri, unul dintre ei fiind Constantin Oprișan, care era de o bunătate nemărginită, dar care, din pricina bătăilor, avea întreg trupul lui ca o rană (15).

Este numit pe bună dreptate „Stâlpul de rezistență împotriva reeducării” (16).

Nu trebuie să uităm, de asemenea, femeile care L-au mărturisit pe Hristos în închisorile comuniste, femei care, după spusele lui Dumitru Bordeianu, erau mult mai aspru pedepsite, erau adevărate eroine ale poporului nostru. Printre multele martire ale neamului român amintim pe: Iustina Constantinescu, maica Mihaela Iordache, Elisabeta Rizea, maica Teodora Lațcu, Laurenția Arnăuțoiu, Aspazia Oțel Petrescu ș.a., care se dedicau rugăciunii lui Iisus (17).

Duhovnici mari din „chiliile” închisorilor

Marea problemă a regimului comunist, a fost Biserica. Se încerca prin orice mijloace ca toată spuma societății să fie înlăturată de singura autoritate duhovnicească, preotul.

Spuneau ei că știința nu se împacă cu mistica, drept pentru care preoții erau arestați, anchetați, obligați să divulge secrete ale spovedaniei, unii fiind considerați nebuni și închiși în spitale de psihiatrie.

Sunt mulți care au trecut prin ororile comuniste și care au primit condamnări mari și nejustificate însă nu și-au pierdut nădejdea în Dumnezeu, fiind pentru aceștia oaza lor de liniște.

Bartolomeu Anania, Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca, Ioan Iovan, Sofian Boghiu, Nicodim Mandiță, Constantin Sârbu, Ilie Lăcătușu, Iustin Pârvu, monahul Athanasie ș.a., sunt câțiva din șirul marilor duhovnici de care s-au învrednicit închisorile comuniste.

Sigur, fiecare dintre aceștia a avut un rol important în acel infern al comuniștilor,ei erau cei care țineau permanent aprinsă „LUMINA ÎNVIERII” în sufletele celorlalți și tot ei sunt cei care se smereau ascultând de ceilalți camarazi văzând în ei pe Hristos.

Câtă smerenie trebuie să ai, încât un om ca marele teolog Pr. Dumitru Stăniloae să devină ucenic a lui Nichifor Crainic, și acesta un mare om de cultură, care voia sa vadă România pe marile culmi ale moralității? Da, Părintele Dumitru Stăniloae, în marea lui smerenie, devenise ucenic a lui Nichifor Crainic.

Clopotele ÎNVIERII din adâncuri

Îmi permit și eu, neputinciosul (iertați-mi falsa smerenie), să mulțumesc bunului Dumnezeu că am întâlnit în viață doi mari mărturisitori din aceste școli ale învățării de a trăi autentic pe Dumnezeu: Părintele Iustin Pârvu și doctorul Sandu Ștefănescu, viitorul monah Athanasie.

Nu pot să vorbesc cât de harismatici, cât de limpezi la minte, cât discernământ aveau acești doi mari mărturisitori.

Referitor la Parintele Athanasie, în afară de povestioara amuzantă cu gardianul umilit (18) consemnată de Virgil Maxim,  nu putem spune decât faptul că atunci când ne dădea un cuvânt de invățătură  vorbea mereu despre chilia lui unde se nevoia din mănăstirea Petru-Vodă ca de o bucățică de Rai, numindu-o nu „chilie”, ci „celulă”.

„Mă retrag în celula mea!”; o spunea cu atâta dragoste, cu atâta entuziasm, încât nu puteai să nu te gândești că acest om cu viață sfântă vedea orice încăpere din jurul lui ca o Taină între el și Dumnezeu. Pentru el, chilia era celulă și, invers, pentru el răul se transformase în bine, ajunsese să-L atingă pe Dumnezeu în orice conjunctură a vieții lui. ÎNVIEREA  era în el, o simțea, o permanentiza.

Despre Părintele Iustin Pârvu (19) pot să spun multe însă sunt prea mic să vorbesc despre viața lui și despre experiențele avute lângă el. Este prea mult.

Citind o întâmplare pe care o știm cu toții și auzind că trăiește, am vrut să-l cunosc, lucru care s-a și întâmplat datorită unui coleg drag mie, și el mai târziu preot.

Episodul tăiatului de stuf este binecunoscut. Părintele Iustin împreună cu alți camarazi și cu Părintele Ilie Lăcătușu, la 30 ianuarie în mijlocul iernii, au fost obligați să intre în apă pentru a scoate stuf. În momentul acela, a răsărit soarele, s-a încălzit, ei au tăiat porția de stuf și au plecat împreună cu gardienii la închisoare. Se gândeau oare acei gardieni că în mijlocul iernii, niște oameni cu sufletele curate în acel moment L-au adus pe Dumnezeu ca să-i salveze de la moarte prin îngheț? Părintele Iustin mărturisea că toți gardienii au rămas înmărmuriți și de atunci deținuții s-au bucurat de respect din partea acestora.

Iată, astfel de oameni, prin rugăciunile lor, au trăit cu adevărat în Hristos, prin suferință și mărturisire, căci aurul cu cât arde mai mult în foc, cu atât strălucește mai tare.

Titlul acestei lucrări a venit din dorința de a relata faptele minunate ale mărturisitorilor din „mănastirile” Învierii lor, locul unde toți L-au cunoscut pe Hristos.

Învierea era permanent în inima lor. Nu le mai păsa dacă trupul lor era schingiuit, dacă erau umiliți, dacă erau trădați. Prin viața lor dăruită Lui Hristos, prin isihasmul lor, așteptau permanent ÎNVIEREA pe care o permanentizau în sufletul lor.

Aceste temnițe comuniste erau de fapt pentru ei adevărate academii ale rugăciunii, aici, fiecare învăța de la cineva, altceva, cursuri de limbi străine, matematică, logică, Sfânta Scriptură; erau adevărate izvoare pentru suflet.

Oare cum erau aceste închisori fără un Nichifor Crainic, Radu Gyr, Traian Dorz, Părintele Dumitru Stăniloae și alți mari rugători? Totul este rânduit de Sus pentru ca poporul nostru, Biserica lui, să fie cât mai bine prin sângele martirilor lor. Cu cât un neam este mai oropsit și mai curat, cu atât diavolul, vrăjmașul din veci al omului, atacă mai tare, însă Biserica Lui Hristos se întărește distrugând toate stihiile iadului, devenind biruitoare tocmai datorită marturisitorilor ei pe care i-a avut și pe care cu siguranță îi va mai avea.

„ÎNVIEREA DIN ADÂNCURI”este reală. Ne putem imagina oare  acel moment divin trăit în sânurile pământului când câțiva deținuți au fost duși la muncă în noaptea de înviere fiind băgați la cca 160 m în adâncurile minei din Baia-Sprie cu scopul de a fi exterminați, iar deținuții au început să cânte „Hristos a înviat”, încât gardienii de emoție s-au alăturat și ei acestora cântând împreună cu ei? (20) Numai niște oameni care sunt purtători de Hristos pot să miște niște inimi de piatră ca ale acelora cărora singura preocupare era decât să-i umilească chiar în noaptea scumpă a ÎNVIERII.

Spunea Părintele Iustin că niciodată n-a mai trăit o asemenea ÎNVIERE.

De fapt, cum am mai spus, ei aveau actualizată permanent această Înviere, Înviere pe care și-au exteriorizat-o la momentul perfect pentru a aduce la Hristos și pe prigonitorii lor.

Acest „HRISTOS A ÎNVIAT” din adâncuri, a pornit din adâncul sufletului lor, mărturisindu-L pe Hristos fără nicio frică.

Concluzii

Iată deci, câtă jertfă, câtă dăruire de sine, câtă dragoste au căpătat acești oameni în temnițele comuniste!

Am încercat pe cât s-a putut să scot în evidență în această lucrare nu neapărat ororile, crimele și tot felul de lucruri oribile. Am trecut peste faptul că mulți deținuți făceau parte din nu știu ce legiune, peste acele procese fictive, adevărate mascarade, rușini ale justiției comuniste, peste acele anchete, reeducări etc. Ceea ce am vrut să arăt aici este faptul că cei mai  mulți dintre cei întemnițați L-au găsit pe Hristos înviat, gata oricând să ia asupra Sa toate suferințele celor ce urmau să pătimească pentru El, Acel Hristos pe care ei L-au trăit cu intensitate prin rugăciunea inimii, cum Îl vedeau pe Hristos în camarazii lor, făcându-se jertfă pentru aceștia.

De asemenea, nu era cazul să vorbim de marii torționari și adevărații dușmani ai neamului românesc (Eugen Țurcanu, Alexandru Nicolski, Ana Pauker), care aveau îndrăzneala să spună că cei din închisori sunt ținuți acolo din cauza furiei oamenilor. Oare cum puteau astfel de oameni cu viață sfântă să fie un pericol pentru semenii lor pe care îi iubeau atât de mult?

Chiar dacă forțele răului dezlănțuite erau pornite împotriva lor, ei au trăit pe Hristos, nu numai în adâncul sufletului,dar iată că L-au adus și în adâncurile pământului desăvârșind parcă lucrarea lor printr-un „HRISTOS A ÎNVIAT”, ieșind acolo, în adâncurile pământului, din ființa lor dornică de a-L mărturisi permanent.

Ioan Ionalide, în cartea sa „Întoarcerea la Hristos”, își descrie starea sufletească după spovedania din închisoare: „Am început să descopăr comorile duhovnicești ale ortodoxiei și m-am însuflețit. Se făcea lumină în lăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine. Eul meu murea sieși și învia pentru Hristos. Atmosfera religioasă, tainică, duhovnicească era acum în mine. Am eliminat păcatele cu ușurință, deoarece năvălea în mine lumina.Virtutea nu era un principiu, ci lumină și viață, era conturarea tot mai dificilă a Lui Hristos in mine” (21).

În ceea ce privește atitudinea martirilor față de torționarii lor, aceasta a fost curat evanghelică. „Sfinții martiri ai închisorilor comuniste i-au iertat pe torționarii lor și ne îndeamnă să-i iertăm la rândul nostru pe toți care vor urma. Nu vă lăsați sclavi și încătușați în propria țară fără luptă și mărturie. Lupta împotriva răului de orice fel vă va da demnitatea de martir și vă va asemăna cu sfinții”.

NOTE:

  1. MONAHUL MOISE, Sfântul închisorilor, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 8
  2. IBIDEM, pp. 8-9
  3. MONAHUL MOISE, op. cit., p. 91
  4. IBIDEM, pp. 8-9
  5. IOAN IANOLIDE, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, București, 2006, p. 306
  1. Ne vorbește părintele Justin, Fundația Justin Pârvu, vol. I, 2011, p. 40
  2. VIRGIL MAXIM, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002, p. 72
  1. PETRE ȘTEFAN, Gheorghe Jimboiu, <<tânărul cu suflet de crin>>, în „Ziarul Lumina”, Ediția regională de Oltenia, 25 februarie 2017, p. 8
  2. DUMITRU BORDEIANU, Mărturisiri din mlaștina disperării, Ed. Scara, București, 2001, p. 346

10.  IOAN IANOLIDE, op. cit., p. 153

11.  IBIDEM, p. 153

12.  IBIDEM, p. 153

13.  IBIDEM, p. 154

14.  LIVIU BRÂNZAȘ, Raza din catacombă, Ed. Scara, 2001, p. 85

15.  DUMITRU BORDEIANU, op. cit.,  p. 129

16.  VIRGIL MAXIM, op. cit., pp. 272-273

17.  Vezi mărturisiri ale câtorva dintre aceste eroine ale neamului și Bisericii noastre în lucrarea Mărturisitorii din închisorile comuniste, Ed. Areopag, 2011, pp. 146-177

18.  Vezi VIRGIL MAXIM, op. cit., p. 136

19.  Părintele Iustin este amintit cu admirație și în memoriile  părintelui NICOLAE GREBENEA, Amintiri din întuneric, Ed. Scara, 2005, p. 199

20.  Despre acest episod găsim și în cartea Ne vorbește părintele Justin, Fundația Justin Pârvu, 2011, pp. 53-59

21.  IOAN IANOLIDE, op. cit., p. 40

BIBLIOGRAFIE

*** Mărturisitorii din închisorile comuniste, Ed. Areopag, 2011

*** Ne vorbește părintele Justin, Fundația Justin Pârvu, vol. I, 2011 și vol. III, 2015

BORDEIANU, DUMITRU, Mărturisiri din mlaștina disperării, Ed. Scara, București, 2001

BRÂNZAȘ, LIVIU, Raza din catacombă, Ed. Scara, 2001

GREBENEA, NICOLAE, Amintiri din întuneric, Ed. Scara, București, 2005

IANOLIDE, IOAN, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, București, 2006

MAXIM, VIRGIL, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002

MONAHUL MOISE, Sfântul închisorilor, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007

ȘTEFAN, PETRE, Gheorghe Jimboiu, <<tânărul cu suflet de crin>>, în „Ziarul Lumina”,  Ediția regională de Oltenia, 25 februarie 2017


Atasate la articol:


Martiriul Sf. Brancoveni


Comments are closed.