Principalul termen folosit de Sfânta Scriptură cât şi de Sfânta Tradiţie pentru a arăta motivul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, precum şi scopul operei Sale cu privire la om, este mântuirea. El este folosit atât pentru a numi lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos prin jertfa de pe cruce, cât şi a numi starea celor care şi-au însuşit sau impropriat roadele jertfei de pe cruce. În primul caz, este vorba de mântuirea obiectivă, răscumpărarea sau împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Mântuitorului, iar în al doilea, de mântuirea subiectivă sau personală, ori simplu mântuire, îndreptare sau sfinţire a omului, lucrare care se înfăptuieşte de fiecare creştin în parte prin har, credinţă şi faptele bune, pentru că omul răscumpărat prin jertfa lui Hristos, să poată dobândii fericirea veşnică. Mântuirea subiectivă este împreună-lucrare lui Dumnezeu şi a omului, prin care acesta îşi însuşeşte roadele jertfei de pe cruce a Mântuitorului, fiind eliberat din robia păcatului şi a morţii, începând de la Botez şi Mirungere o nouă viaţă, prin care se face drept înaintea lui Dumnezeu. Această nouă viaţă se dezvoltă şi se întăreşte prin conlucrarea creştinului cu harul, ca rod al credinţei, manifestându-se în fapte bune, dar răsplata pe care o va primi va fi fericirea veşnică.
Precum rezultă din îndemnul Sfântului Apostol Pavel, adresat filipenilor: „lucraţi cu frică şi cu cutremur la mântuirea voastră” (Fillip. 2,12), mântuirea nu este un simplu dar de la Dumnezeu, nici numai un act sau o lucrare a omului, ci o acţiune de durata care are un început, se dezvolta treptat şi se realizează prin împreună-lucrare lui Dumnezeu şi a omului. Desigur, ea se înfăptuieşte ca urmare a harului dobândit de om prin Taina Botezului, prin stăruinţa şi propria lucrare a creştinului: Dumnezeu dă harul Său iar din partea omului sunt necesare credinţa şi faptele bune.
Mântuirea subiectivă este consecinţa răscumpărării lui Iisus Hristos, prin Care ne-a venit harul şi adevărul. În concepţia Bisericii noastre şiş pre deosebire de protestanţi, mântuirea subiectivă sau îndreptarea este o renaştere spiritual adevărata şi reală a omului, prin care el devine drept înaintea lui Dumnezeu. Ea progresează sau regresează datorită unor condiţii subiective ale creştinului, fiind dependent de pregătirea şi de ridicarea lui din punct de vedere moral. Ea este deci susceptibilă de creştere, întărire şi desăvârşire, dar fiindcă este legată nu numai de voinţă şi de lucrare a omului ci şi de cum va găsi Dumnezeu rezultatul acţiunilor lui, nimeni nu poate fi sigur de mântuirea sa. De aceea, omului îi este necesară continua lucrare în acest scop, împlinind toate poruncile şi câştigându-şi virtutea care le încununează pe toate: iubirea. În orice stadiu al creşterii sale duhovniceşti s-ar afla, el trebuie să-şi aducă aminte de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „ “Aşa că celui cei se pare că stă, să ia aminte să nu cadă”(1 Cor. 10,12). Necesitatea harului pentru mântuire rezulta din universalitatea păcatului strămoşesc: „Fiindcă toţi au păcătuit… îndreptându-se în dar, cu harul Lui prin răscumpărarea în Hristos Iisus”(Rom. 3, 23-24). Fără harul redobândit prin Iisus Hristos, nimeni nu poate nici să voiască, nici să lucreze pentru mântuirea sa: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi să voiţi şiş a faceţi după a Lui bunăvoinţă”(Filip2,13). Mântuirea este un dar a lui Dumnezeu, deci nu este rezultatul vredniciei personale a omului: „Căci în dar sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu de la voi; al lui Dumnezeu este darul. Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele”(Efes. 2,8-10).
Din cele de mai sus rezultă că mântuirea este o lucrare în care Dumnezeu face începutul prin harul Său, iar omul are nevoie de acest har şi în continuare, străduindu-se încontinuu să colaboreze cu el.
Mântuirea începută prin renaşterea la o viaţă nouă cere un efort susţinut din partea creştinului pentru realizarea creşterii sale duhovniceşti, spre a putea urca pe cele mai înalte trepte ale desăvârşirii sale morale şi a lua astfel cununa chemării lui Dumnezeu în Hristos Iisus, prin urmare ea are mai multe trepte sau faze.
Cea dintâi treaptă, este chemarea şi pregătirea omului pentru renaştere, pentru primirea harului divin. Omul nerenăscut, fiind luminat de harul premergător de care simte nevoia şi însuşindu-şi prin credinţa adevărurile Revelaţiei, doreşte să se mântuiască, de aceea, conştient de starea în care se afla, face o adevărată pocăinţă. Atât famenul etiopian, cât şi Saul din Tars au simţit nevoia să se împace cu Dumnezeu, trezindu-se în ei credinţa în Hristos. Înainte de a se renaşte prin botez, harul lucrează dinafară omului, dar după botez harul se sălăşluieşte în el însuşi, lucrarea lui devenind mai vie. Menţionăm că aceasta chemare, această lucrare de pregătire se săvârşeşte în Biserică şi nu în afara ei.
A doua treaptă este renaşterea omului în Hristos prin Taina botezului. Cu această începe îndreptarea propriu-zisă, care constă, pe de o parte, în curăţarea de păcatul strămoşesc şi de de celelalte păcate săvârşite până la botez, iar pe de alta, în sălăşluirea harului lui Hristos în el, inclusive harul virtuţilor teologice, ceea ce marchează începutul unei noi vieţi, în care omul simte dorinţa vie de a se unii cu Hristos şi de a umbla „intru înnoirea vieţii” (6) (Rom. 6,4).
A treia treaptă face vizibil progresul creştinului în viaţa cea nouă în Hristos, arătându-l pe Hristos prezent în viaţă şi în faptele lui încât el poate spune: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos este Cel care trăieşte întru mine” (Gal. 2,20). Acum se arătă cu adevărat creşterea creştinului în virtute în deosebi în iubire, ceea ce dă un sensibil avânt urcuşului duhovnicesc spre desăvârşire, care poate fi realizat, pe de o parte, prin împlinirea poruncilor, iar pe de altă parte, prin urmarea de către unii a sfaturilor evanghelice.
Din cele anterioare, se poate înţelege că întreaga lucrare de ridicare a vieţii creştinului are nevoie din partea lui de credinţă şi faptele bune.
Credinţă, ca act intelectual, este adeziunea noastră liberă la cele descoperite de Dumnezeu sau la Revelaţia divină. Dar pentru mântuire, această credinţă nu este suficientă, ci este necesară credinţa lucrătoare prin iubire. Această credinţă nu e numai un act de cunoaştere, ci este o manifestare integrală a sufletului omenesc. Astfel, ea include în sine şi iubirea şi nădejdea, deci angajează întreaga fiinţă a creştinului, cuprinzând în sine atât credinţa în operă mântuitoare a lui Iisus Hristos şi alipirea de ea cât şi credinţa că legătura personală cu Hristos, care duce la iubirea faţă de Hristos şi de opera Sa mântuitoare. Ea mai cuprinde încredinţarea şi nădejdea că vom primi cele făgăduite de Dumnezeu, şi, în sfârşit, manifestarea ei nu numi în gânduri şi dispoziţii virtuoase, ci îndeosebi în fapte bune, că rezultate sau că efecte ale credinţei lucrătoare prin iubire.
Necesitatea credinţei pentru mântuire a fost arătată de Însuşi Mântuitorul Hristos apostolilor, când i-a trimis la propovăduire: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu crede se va osândi” (Marcu 16, 15-16). Aceeaşi necesitat a credinţei o arată şi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Fără credinţă cu neputinţă este a bineplăcea lui Dumnezeu” (Evr. 11, 6), iar în alt loc: „De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe el din morţi, te vei mântui” (Rom. 10, 9).
Desigur, la începutul îndreptării, în faza de pregătire, credinţa este generală şi constă în acceptarea globală a Revelaţiei, dar odată omul îndreptat prin botez, credinţa progresează şi devine mai puternică, mai roditoare, deci este credinţa lucrătoare prin iubire. Această credinţă înseamnă o dăruire şi unire treptată cu Hristos, din jertfă Căruia primim şi noi puterea de a muri păcatului şi a învia la o viaţă nouă împreună cu Hristos, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Aşa şi voi socotiţi-vă a fi morţi păcatului şi vii lui Dumnezeu, în Iisus Hristos Domnul nostru” (Rom. 6,11). Prin credinţa lucrătoare prin iubire, spune Sfântul Pavel ne însuşim starea de dreptate a lui Iisus, ca urmare a jertfei şi învierii Lui.
Faptele bune alături de credinţa ne învaţă Biserica noastră că sunt necesare pentru mântuire. Sfânta Scriptură vorbeşte despre necesitatea acestora pentru mântuire în numeroase locuri. Astfel, Mântuitorul zice: „Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în cer” (Matei 7,21). Deasemenea tot El ne arată că la obştească judecată, când Fiul Omului va veni întru slava să judece lumea moştenirea împărăţiei cerurilor sau excluderea de la ea se vor face după criteriul împlinirii sau neîmplinirii de către creştini a faptelor milei trupeşti. La fel, Sfântul Apostol Pavel subliniază în numeroase ocazii ca, la dreapta judecată, Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale (Rom.2,6; II Cor. 5,10; 1Tim.6,18 s.a.). Cât priveşte pe Sfântul Iacov, el spune clar: „Omul se îndreptează prin fapte, iar nu numai prin credinţă” (Iacov 2,21), iar despre credinţă care nu se manifestă în fapte, spune: „Credinţa fără fapte moartă este” (Iacov 2,17). Deasemenea Sfinţii Părinţi afirma în mod unanim că faptele bune sunt necesare pentru mântuire.
Este însă greu să facem o separare între credinţa şi faptele bune în procesul mântuirii, arătând unde sfârşeşte credinţa şi unde încep faptele bune, deoarece între ele există o legătură organică. Căci dacă credinţa este aceea care îndreptează şi mântuieşte, fiind vie şi lucrătoare prin iubire, ea însăşi este în acelaşi timp şi fapta bună, cuprinzând şi îmbrăţişând în sine şi faptele externe în mod necesar; la fel se poate spune şi de spre faptele bune ca ele aduc cu sine mântuirea, dacă izvorăsc din credinţa lui Hristos. Cu toate acestea, chiar dacă faptele bune, izvorâte din această credinţă sunt meritorii în ele însele, noi nu suntem îndreptăţiţi să ne lăudăm cu ele, sau pe baza lor să pretindem dobândirea propriei noastre mântuiri.
De aceea, nu trebuie să uităm niciodată că mântuirea este darul lui Dumnezeu, iar credinţa lucrătoare prin iubire, din care izvorăsc faptele bune este singurul mijloc prin care ne putem dobândi mântuirea. Iar în cât priveşte faptul că nimeni nu poate fi sigur de propria sa mântuire, această nesiguranţă exercita o influenţă pozitivă asupra credincioşilor, constituind un îndemn permanent la săvârşirea faptelor bune.
Pr. Popescu Ion Cosmin
Paraclisul Spitalului Pneumoftiziologie Tudor Vladimirescu”,
Comuna Runcu, Judeţul Gorj