07.08.2018 – Neascultarea – rădăcină a păcatului

Părintele Dumitru Stăniloae, numește ca şi cauză formală a căderii omului de la Dumnezeu neascultarea: „păcatul e neascultarea, ieşirea din legătura cu Dumnezeu care are în El viaţa şi alipirea de cele create, care nu pot da viaţa adevărată”. Prin acest act, omul se rupe interior de Dumnezeu, întrerupe dialogul iubirii. El nu-I mai răspunde lui Dumnezeu crezând că prin aceasta îşi afirmă libertatea. Dar acest act a fost începutul închiderii egoiste în sine, omul devenind propriul său sclav. Omul e liber cu adevărat, numai dacă e liber şi faţă de sine însuşi.

Structura ontologică a chipului lui Dumnezeu din om, poartă pecetea iubirii. Păcatul e un act în interiorul iubirii, o rană a ei care produce suferinţă. Făcându-se călcător al ascultării, omul se întoarce dinspre iubirea lui Dumnezeu, spre sine însuşi şi spre cele materiale. Despărţit de iubirea lui Dumnezeu, el îşi desparte cunoaşterea de iubire, de bine, în scopul afirmării sale.

Fiind în comuniune cu Dumnezeu, omul cunoaşte binele şi răul. „În iubire există tendinţa de a cunoaşte prin iubirea celuilalt şi cu iubirea sa”, cu alte cuvinte, Sfântul Grigorie de Nyssa, afirmă acelaşi fapt: „prin păcat, omul nu pierde chipul ca dat ontologic al fiinţei sale, ci posibilitatea de a face funcţionale darurile cu care a l-a înzestrat Dumnezeu şi de a recepta frumuseţea prototipului din cauza răului care a  învăluit ca un noroi faţa chipului. Chipul rămâne întreg, dar, rămâne ineficace, din cauza distrugerii capacităţii de asemănare cu Dumnezeu, deşi existent, chipul este redus la tăcere.” Această tăcere şi duplicitate a chipului omului, care oglindea chipul lui Dumnezeu înainte de cădere, este consecinţa înstrăinării de suflarea dătătoare de viaţă a Duhului lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu, care se contopea cu libertatea omului neanulând-o, dar, conducând-o spre Dumnezeu, este îndepărtat de către om tocmai în numele libertăţii.

Omul îşi afirmă autonomia, autonomie prin care se vrea liber şi stăpân al său, al celor din jur şi al lui Dumnezeu. Duhul este adevărata libertate, dar omul încearcă să fie liber, pierzându-şi libertatea şi înrobindu-se patimilor sale.

Rupând comuniunea cu Dumnezeu, omul se depărtează de viaţa adevărată, familiarizându-se cu moartea, care este echivalentă cu ruperea comuniunii primordiale şi înstrăinarea de bine. Omului i se deschid acum două drumuri, necunoscute înainte: „Iată înaintea oamenilor este viaţa şi moartea şi oricare le va plăcea li se va da”(Înţel. Lui Is Sir. 15, 17). Neascultarea omului, produce o deviaţie fundamentală, pe care Sfântul Irineu al Lyonului, o socoteşte necesară pentru a-l face pe om conştient de limitele sale şi de marea sa chemare.

Noua stare, contrară naturii omului, nu este o pedeapsă a dreptăţii lui Dumnezeu. Robia lui Adam este urmarea naturală a înfrângerii lui. Legile creaţiei continuă să funcţioneze, dar în mod dezordonat, ne spune teologul grec Nellas, şi-l implică în această funcţionalitate răsturnată şi pe om, chinuindu-l. „Pedeapsa pe care dreptatea înduplecată a creaţiei o aduce asupra omului ar fi veşnică, dacă nu ar fi intervenit dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu să îndrepte dreptatea creaţiei, transformând cu iubirea de oamenii, în mod interior, “pedeapsa”, în “leac”, vindecând astfel rana şi nimicind “ocara care este păcatul”.

Pr. Ion Murgilaşi


Comments are closed.