07.08.2018 – Semnificaţia timpului liturgic după învăţătura ortodoxă

În creștinism ideea de ”timp sacru” poartă un nou înțeles. Timpul biblic al creştinilor, ca şi al evreilor păstrează cele două etape: promisiunea şi împlinirea. Aceste două etape coincid cu înainte şi după Hristos, cu Vechiul şi Noul Testament. Din această cauză ritmul timpului creştin este dat de Domnul Iisus Hristos, faţă de care se raportează totul. El este centrul noii axe a timpului. Când Hristos se întrupează este inaugurat un timp nou, timpul Împărăţiei. Timpul acesta înglobează prin dilatare trecutul, prezentul şi viitorul.

Timpul în creștinism este, deopotrivă, linear şi ciclic. Linearitatea fiind constanta istorică a timpului iar ciclicitatea fiind dată de comemorarea unor evenimente din viaţa lui Hristos (matricea anului liturgic). Parcursul temporal al unui an nu ne întoarce în acelaşi punct, la acelaşi “ab initio” fatidic ci împing creştinul mereu înainte, nu spre un viitor terestru (ca în ebraism) ci spre un viitor eshatologic care nu are nimic de-a face cu materialitatea acestei lumi.

Începutul unui nou an bisericesc (ce va relua mereu viaţa şi patimile Domnului) se constituie într-un nou început care mi se oferă mie ca persoană, o nouă şansă de a porni la drum cu Hristos. „În vremea aceea”, expresia cu care încep majoritatea pericopelor  evanghelice, este şi timpul evenimentului din viaţa Domnului Hristos, pe care îl evaocă, dar şi timpul “zilei a opta” la care sunt chemat să fiu părtaş cu Hristos cel preamărit şi care, în tainicul trup al Bisericii, îmi oferă reflexul zilei veşniciei în Împărăţie. Dacă într-un anume fel anul liturgic urmăreşte pas cu pas evenimentele din viaţa Domnului Hristos, aceasta se datoreşte nu dorinţei de a alcătui o dramă istorică ci pentru a oferii credinciosului un suport extern în urcuşul său către Dumnezeu. Trăind mistic Paştele, de exemplu, noi participăm mistic la acelaşi eveniment dar de pe o treaptă superioară, ca creştini, membri botezaţi ai trupului tainic.

Mişcarea circulară se întoarce în punctul său de plecare, fiind reluată de la început. Repetiţia este, conform unui proverb vechi, mama oricărei ştiinţe. Noi trebuie, pe parcursul vieţii pe care ne-o dă Dumnezeu, să reînoim mereu aceleaşi celebrări, cu scopul de a atinge conţinutul profund al anului liturgic şi să ni-l impropriem. Ceea ce am “sărit” poate în anul precedent, putem şi trebuie să reîncercăm acum, completând lacunele. Şi chiar dacă am urmat totul fără lacune, noi trebuie să aprofundăm ceea ce am trăit şi ceea ce am primit. Ca un drum, înaintează şerpuind în jurul unui munte, cu scopul de a înainta, puţin câte puţin, într-un urcuş treptat, panta abruptă, la fel noi trebuie să reparcurgem gradual, pe un plan tot mai elevat, acelaşi drum, până când vom fi ajuns la punctul final, Hristos Însuşi, ţelul nostru. Dar motivele pedagogice nu pot indica singure şi exhaustiv sensul reîntoarcerii şi al mișcării circulare a anului liturgic. De aceea nu suntem noi, oameni imperfecţi, autenticii protagonişti ai anului liturgic, dar în el noi ne unim într-o lucrare mult mai înaltă.

Protagonistul autentic al anului liturgic este Hristos, adică acelaşi Domn Iisus Hristos preamărit, unit cu mireasa Sa, Biserica, care se află deja în ceruri, după cum o vede Sfântul Ioan evanghelistul: „Şi eu am văzut Cetatea Sfântă, Noul Ierusalim, care venea din ceruri, de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru Mirele său”(Apoc. 21,2). Ciclic şi linear în acelaşi timp, timpul creştin poate fi schiţat printr-o spirală care dă senzaţia unei ciclicităţi dar care ne poartă înainte pe o altă treaptă…

Principalele praznice şi sărbători bisericeşti şi împărțirea lor

Sărbătorile sunt anumite zile din cursul anului bisericesc, închinate fie amintirii unor fapte din istoria sfântă, fie cinstirii lui Dumnezeu sau a unora dintre sfinți. Ele sunt orânduite pentru ca să dăm odihnă trupului și totodată să ne îngrijim în chip deosebit de cele ale sufletului (Deut. 16, 8).

Duminica, sau Ziua Domnului este sărbătoarea săptămânală a creștinilor, închinată îndeosebi amintirii și slăvirii Învierii lui Hristos. Se serbează ziua de duminică deoarece: e ziua cea dintâi a creațiunii; e ziua în care a înviat Domnul; e ziua când Sfântul Duh S-a pogorât peste Apostoli; e ziua în care s-a oficiat încă de la început, în Biserica creștină. ”frângerea pâinii”. Adică Sfânta Liturghie. Duminica e ziua de bucurie în care prăznuim zidirea omului de către Dumnezeu-Tatăl, răscumpărarea lui prin Dumnezeu-Fiul și sfințirea lui prin Dumnezeu-Sfântul Duh.

După însemnătatea lor sărbătorile în cultul ortodox se împart în: a) Sărbători domnești (praznice împărăteștei) închinate preamăririi lui Dumnezeu sau uneia din Persoanele Sfintei Treimi; b) Sărbători ale Sfinților mai aleși între care cele dintâi sunt sărbătorile Maicii Domnului.

a) Praznicele împărătești:

1.Paștele sau Sărbătoarea Învierii Domnului, cea mai veche și mai mare sărbătoare creștină ”sărbătoarea sărbătorilor” și ”praznicul praznicelor”.

2. Înălțarea la cer a Domnului, care cade totdeauna Joia—la patruzeci de zile după Înviere.

3. Rusaliile—numită în popor și Duminica Mare—sau Duminica Pogorârii Duhului Sfânt, la 50 de zile după Înviere, sau la zece zile după Înălțare.

4. Schimbarea la față a Domnului, 6 august.

5. Crăciunul sau Nașterea Domnului, la 25 decembrie.

6. Tăierea împrejur a Domnului, la 8 zile după Naștere, la 1 ianuarie.

7. Boboteaza sau Botezul Domnului (Epifania sau Teofania=Arătarea Domnului), la 6 ianuarie.

8. Întâmpinarea Domnului (Stretenia), la 40 de zile după Naștere, adică la 2 februarie.

9. Floriile, Duminica Stâlpărilor, cu o săptămână înainte de Paști, ziua intrării triumfale a Domnului în Ierusalim.

10. Tot praznic împărătesc este socotită și Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, la 14 septembrie.

Primele trei sărbători și a noua sunt sunt sărbători cu dată schimbătoare, adică dată lor depinde de cea a Paștelui.

b) –Praznicele Maicii Domnului:

1. Nașterea Maicii Domnului, sau Sântă-Măria mică, la 8 septemrie.

2. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Vovidenia sau Ovedenia, la 21 noiembrie.

3. Buna-Vestire sau Blagoveștenia, la 25 martie.

4. Adormirea Maicii Domnului, sau Sântă-Maria mare, 15 august.

Aceste sărbători sunt zugrăvite de obicei pe tâmpla sau catapeteasma bisericii, în rândul sărbătorilor domnești, fiind deci socotite ca praznice împărătești, deoarece Sfânta Fecioară e Împărăteasa Cerului, fiind cea mai aleasă dintre sfinți.

—Sărbătorile  sfinților mai aleși din cursul anului:

1. Sfântul Marele Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, la 26 octombrie.

2. Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, la 8 noiembrie.

3. Sfântul Marele Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, la 6 decembrie.

4. Sfântul Arhidiacon și întâiul mucenic Ștefan, la 27 decembrie.

5. Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei-Capadociei, la 1 ianuarie.

6. Sfântul Ioan Botezătorul, Proorocul și Înainte Mergătorul Domnului, la 7 ianuarie.

7. Sfântul Marele Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, la 23 aprilie.

8. Sfinții Împărați Constantin și maica sa, Elena, la 21 mai.

9. Sfinții Apostoli Petru și Pavel (Sânpetru), la 29 iunie.

10. Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, la 20 iulie

Cu exceptia celor trei mari sarbatori crestine din epoca apostolică (duminica, Paștile și Cincizecimea), toate celelalte sărbători au avut la început caracter local. Multe din ele au fost la origine aniversări anuale ale zilei sfințirii (inaugurării sau tîrnosirii) unor biserici închinate sfin­ților sau evenimentelor respective, cum este cazul cu sărbătoarea orto­doxă a înalțării Sfintei Cruci de la 14 septembrie, sau cu sărbătorile Sfin­ților îngeri. Secolul IV a adus generalizarea, în toată lumea creștină sau în cele mai multe din Bisericile locale, a unor sărbători cu caracter local pîna aici.

Prin sec. VI, calendarul creștin este aproape definitiv for­mat, în ceea ce privește sărbătorile mari de peste an, care pânî în această vreme apar aproape toate și sunt sărbătorite pretutindeni. N-a fost adoptată în creștinism nici o sărbătoare păgână, chiar dacă se constată unele coincidențe de date, întâmplătoare sau intenționate, între unele sărbători creștine cu date fixe și cele păgâne, pe care acestea le-au înlocuit (ca în cazul sărbătorii Crăciunului, al Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul s.a.). Reminiscențe păgâne supraviețuiesc doar în folclor, adică în datinile, credințele și riturile cvasi-religioase, legate mai ales de vechile sărbători păgâne cu caracter naturist, înlocuite de cele creștine (Crăciunul, 1 ianuarie, 24 iunie, Rusaliile).

Pr. Ion Murgilaşi


Comments are closed.