08.08.2018 – Rădăcini

Atunci când am închis pentru ultima dată ochii era târziu.
Greierii nopții cântau ca niște grăunți de nisip în pustiu.
Nici nu îmi închipuiam că am să mai îmi pot vedea vreodată
Umbra care mă adâncea peste gânduri din lumea cealaltă.

De atunci mi-am născut în întuneric un vis, un fel de uitare,
O lume în care se amestecau gândurile ca înainte de soare,
Și împletind sclipirile apelor cu adâncul facerii necontenit
Eliberam hergheliile cerului, caii îngerilor din nesfârșit.

Cumpăna cerului, ceasul din turla bisericii, dormeau turturele,
Îmi afundam privirile în stolul lor să îmi umplu uitarea cu ele.
Bang, bang, bang!… Ora exactă lovea miezul timpului mort.
Dormeam. Greierii, pasările, îngerii, caii lor umblau pete tot.

Mi-am spus: aș putea să visez un alt vis, dar totul e-n somn!
Nu ar conta fiindcă fără umbră nu pot vedea, fiindcă dorm.
Umbra care mă învelește, ca într-un cocon, îmi dă însă semne
Că întunericul pe care nu-l văd îmi crește lumina în vene.

Pr. Mircea Nincu

Atasate la articol:

111111
111111


Comments are closed.