Din cele mai vechi timpuri cărţile creştine au fost privite ca si izvoare de sănătate psiho-fizică. Ca si Sfintelor Scriprturi, cărților de rugăciune le-au fost atribuite o funcție terapeutică. În ele omul găseşte alinare în necazuri şi suferinţe, sperind în nevoi, motivaţie, voinţă şi speranţă de reuşită în ceea ce face. Atunci când se roagă omul are sentimentul că nu e singur, că i se întinde o mână de ajutor, că i se oferă un sprijin. Nu puţini au fost oamenii care au reuşit cu ajutorul acestor cărţi să depăşească momentele grele din viaţă, precum pierderea unui loc de muncă, nereuşita la un examen sau despărţirea de o persoană dragă. Ca doctori de suflete, preoţii recomandă în scaunul spovedaniei rugăciunea, şi implicit cărţile de rugăcine. Iar rezultatele au fost pe măsură, mare parte reuşind cu ajutorul acestei forme de terapie să depăşească problemele cu care se confruntă.
Rugăciunea duce la pacea şi liniştea sufletului prin puterea pe care o are, pe de altă parte, de a risipi frica, şi mai ales forma ei cea mai perfidă, neliniştea, care din pricina caracterului ei, nu poate fi combătută direct, prin argumente logice. Numai puterea lui Dumnezeu chemat în rugăciune îl poate tămădui pe om de această boală înfricoșătoare, care pătrunde în suflet şi-i poate ataca şi trupul, lăsându-l pe om pradă propriului chin.
În sfera terapiei spirituale prin carte, se încadrează şi Psaltirea, cea mai răspândită şi citită carte biblică. Rolul terapeutic al psalmilor care alcătuiesc Psaltirea este recunoscut încă din antichitate. La început aceştia erau interpretaţi la harfă, şi se foloseau şi în scopul tămăduirii sau vindecării patimilor şi pornirilor sufleteşti. Un exemplu este cel al regelui Saul care atunci când era cuprins de crizele de mânie apela la ajutorul lui David cel care-i interpreta psalmi la harfă. Despre rolul terapeutic al acestei cărţi vorbeşte şi Sf. Vasile cel Mare:”Cartea Psalmilor cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor în toate … este o comoară de învăţături bune, punând la îndemâna fiecăruia, după sârguinţa lui, tot ceea ce îi este de folos. Ea vindecă rănile cele vechi ale sufletului şi aduce cât se poate de grabnic însănătoşirea celui de curând rănit. Îngrijeşte de cel bolnav şi păstrează întreg pe cel sănătos. Ea face ca patimile, care de-a lungul vieţii omeneşti caută să se cuibărească în suflete… Psalmul este liniştirea sufletelor, răspânditorul păcii, potolitorul gălăgiei şi al valurilor gândurilor. El face să slăbească mânia sufletelor şi înfrânează pornirea către patimi, împacă pe cei ce-şi poartă vrăjmăşie. Ce nu poate învăţa cineva din psalmi?” (Sf. Vasile cel Mare, Comentar la Psalmi, trad. de Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, Bucureşti, 1939, p. 154).
Mulți dintre semenii nostri care au dus o viață grea au considerat literatura creștină bunul cel mai de preț, drept cerul lor pe pământ. În ea au aflat consolare, pace, dragoste, dar mai ales nădejde, care le-a dat puterea de a merge mai departe.
Pr. Ion Guţă