28.08.2018 – Partidele religioase iudaice: fariseii, saducheii si cărturarii

Fariseii îşi fac apariţia în vremea lui Ioan Hircan (135-104 î.Hr.). Denumirea grupării – fariseu, derivă de la rădăcina verbului paras ce are mai multe  sensuri , şi anume:” a separa”, “a deosebi”, “a declara”, “a explica”, “a interpreta”.  Termenul de fariseu, în relaţie cu convingerile  politice pe care le aveau poate fi interpretat ca desemnându-l pe “cel separat”, adică  pe cel cu o altă opinie politică.  Şi într-adevăr acestă  interpretare a termenului corespunde cu atitudinea fariseilor ce se considerau deosebiţi de ceilalţi conaţionali, de oamenii simpli şi de păcătoşi.

Primul nucleu al grupării s-a constituit în timpul războaielor macabeene, când s-au alăturat revoltei, şi cu arma în mână, au apărat Legea şi templul. Ataşarea la revoltă a însemnat şi debutul în politică. Soţia lui Alexandru Ianeu, cu care aceştia  nu au avut o relaţie tocmai bună, i-a cooptat pe farisei la guvernare. În acest fel, fariseii au ajuns să deţină  o poziţie dominantă în Sinedriu.

Au suferit mult în timpul lui Irod cel Mare, motiv pentru care majoritatea lor s-au opus revoltei împotriva Romei. La începutul erei creştine, fariseii se prezentau ca o grupare a căror menire principală era apărarea Legii şi a tradiţiei, idealul lor fiind acela de a păstra cu orice preţ  învăţătura lui Moise.

De la Iosif  Flaviu aflăm că această grupare în ciuda numărului mic de adepţi, aporox. 5000, exercita o influenţă simţitoare asupra societăţii. Cea mai pare parte din iudei , considerau că fariseii erau fideli legii strămoşeşti şi cu o deosebită ţinută morală, dedicaţi studiului şi interpretării Legii după litera ei. Simpatia în rândul maselor şi-au căştigat-o şi graţie faptului că erau ostili oricărei influenţe străine.

Habotnicia lor în respectarea Legii a devenit cu timpul o povară insuportabilă. Grija permanentă de a o împlini până în cele mai mici detalii suscita în ei o suficienţă pe care Mântuitorul  o prezintă cum nu se poate mai bine în parabola vameşului şi a fariseului. El ajunge să creadă că poate dobândi mântuirea individual dacă respectă Legea.

În cadrul doctrinei lor îşi făcuseră loc învăţături precum cea despre înviere, despre judecata de după moarte, despre existenţa îngerilor  sau cea despre Providenţă. La toate aceştia se adaugă credinţa în Mesia, pe care Îl aştepta să vină  şi să instaureze Împărăţia lui Dumnezeu.

După catastrofa naţională din anul 70 când romanii cuceresc Ierusalimul le revine marele merit de a reface edificiul religios al iudaismului pe baza Torei.

În  încheiere precizăm că, din rândul acestora, Mântuitorul şi-a ales unii  dintre ucenicii Săi precum: Rabi Simeon, Iosif din Arimateea, Nicodim, Rabi Gamaliel şi Sfântul Apostol  Pavel (Pr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament”, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1995, p. 168).          

Saducheii

Au format un partid politico-religios în iudaism începând cu sec. al II-lea î. Hr., fiind descendenţi ai aristocraţiei vremii. Pretindeau că sunt descendenţi ai lui Ţadok, marele preot de pe vremea lui Solomon. Sub  Alexandru Ianeu  au dobândit o mare putere şi influenţă politică, însă spre sfârşitul vieţii au intrat în disgraţia acestuia şi i-a cerut soţiei sale să-i favorizeze pe farisei. Aceasta a reprezentat scântei care a declanşat neînţelegerile dintre cele două grupări.

În timpul domniei lui Irod cel Mare au împărtăşit soarta fariseilor, iar mai apoi când Iudeea a ajuns sub dominaţie romană, au devenit adepţii şi sprijinitorii acestora.

Cei mai mulţi dintre ei erau membrii ai familiilor preoţeşti (Pr. Prof. Dr. Petre Semen,  Arheologie Biblică în actualitate, Ed Trinitas, Iaşi,  2008, p. 264). Pe aceştia , Iosif Flaviu îi numeşte cei bogaţi referindu-se la poziţia lor socială, dar şi la intenţiile pe care le aveau, de a controla marile puteri ale lumii. Pentru ei Legea strămoşească era pe planul al doilea, iar interesele statului aveau întâietate faţă de religie. Respingeau categoric tradiţia, considerând că este suficient respectarea legii  scrise. Pentru ei, singurele cărţi canonice erau cele care formează Pentateuhul (Ibidem, p. 264).

Nu credeau în învierea trupurilor, nici în îngeri, cum nu acceptau nici providenţa divină sau existenţa unei răsplăţi divine pentru faptele oamenilor (Enciclopedia Bibliei, Ed. Logos, Cluj- Napoca, 1996,  p. 133). Arestarea şi condamnarea Mântuitorului a fost în mare parte opera lor. Atitudinea acesta o vor răsfrange şi asupra ucenicilor Domnului.

Cărturarii

Erau oameni instruiţi, specialişti în studiul Scripturilor, care-şi puneau cunoştinţele în slujba poporului. Existenţa lor este atestată  din timpul regelui Solomon. Sunt promotorii genului sapienţial şi al operelor care-l reprezintă.

Erau aceia  dintre evrei care se ocupau cu studiul Legii lui Moise. Şi întrucât învăţau şi pe alţii legea, ei se numeau “învăţători de lege”. Mulţi dintre ei erau membrii ai Sinedriului, împreună cu arhiereii şi cu unii din “bătrânii poporului”

În Sfintele Evanghelii, cărturarii apar deseori alături de farisei. Termenii însă nu sunt sinonimi. Cărturarii nu erau numai dintre farisei, ci şi dintre saduchei. Nu toţi fariseii şi saducheii erau însă „cărturari”.

Cărturarii sunt organizatorii serviciilor sinagogale. După anul 70 d H. Importanţa lor a crescut. Ei au adunat tradiţiile orale în colecţia numită Mişna. Pentru serviciile lor nu primeau plata. De aceea, dacă nu aveau avere, erau nevoiţi să-şi câştige existenţa prin alte mijloace.

Şi ei ca şi fariseii şi saducheii, au avut faţă de Mântuitorul o atitutine respingătoare. Unii totuşi au crezut în El. Din cartea Faptele Apostolilor, aflăm că au luat parte la omorârea Sfantului  Ştefan.

Pr. Ion Guţă


Atasate la articol:

Partidele religioase iudaice: fariseii, saducheii si cărturarii
Partidele religioase iudaice: fariseii, saducheii si cărturarii

Pr_Guta_Carte_Crestina
Pr_Guta_Carte_Crestina


Comments are closed.