28.08.2018 – INSTITUIREA SFINTEI TAINE A PREOŢIEI

Instituirea Sfintei Taine a Preoţiei ca început determinat şi expus, se petrece îndată după încheierea izbăvirii de păcatul strămoşesc, când jertfa a schimbat căderea omului în Înălţarea Fiului Omului. Din Duminica Învierii şi până în Duminica Rusaliilor, cele două persoane, care au intrat în istoria omenirii pentru a o mântui, au instituit Taina Preoţiei în felurile proprii lor.

“În ziua cea dintâi a săptămânii”, după relatarea Sfântului Luca, femeile mironosiţe au constatat învierea Domnului şi au comunicat de îndată acest lucru celor 11 apostoli (Luca 24, 1). Domnul se arată “celor doi ucenici, spre seară” (Luca 24, 29), pe drumul Emausului şi, ca semn de recunoaştere, “când a stat împreună cu ei la masă, luând pâinea, a binecuvântat-o şi frângând le-a dat”.

Era  gestul anamnetic despre care le spusese la Cina cea de Taină să-l facă întru pomenirea sa. Îndată cei doi ucenici au intrat în Ierusalim să-i găsească “pe cei unsprezece” şi găsindu-i, le-au istorisit ceea ce li s-a întâmplat.

Şi în acest timp s-a arătat Domnul tuturor, salutându-i cu binecuvântarea “Pace vouă”, după care adaugă şi explicarea sensului patimii Sale: “Să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile începând de la Ierusalim. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”. (Luca 24, 47-47).

Împuternicirea pe care au dobândit-o Sfinţii Apostoli ca reprezentanţi ai preoţiei lui Hristos e o prerogativă sau putere unică, iar exerciţiul ei se răsfrânge atât asupra trupului euharistic al lui Hristos cât şi asupra trupului harnic al Domnului. Înainte de a se înălţa la cer, Mântuitorul le conferă ucenicilor, odată cu încredinţarea misiunii de a converti întreaga lume, o deplină autoritate pastorală.

Misiunea aceasta are ea însăşi un caracter sacerdotal. În numele lui Hristos, Sfinţii Apostoli merg la toate neamurile, propovăduind “pocăinţa spre iertarea păcatelor” (Luca 24, 27) şi investiţi cu un înfricoşător privilegiu, deschid şi pătrund în inimile celor ce primesc cuvântul Evangheliei, împărtăşindu-le lumina şi căldura harului dumnezeiesc.

Instituţie divină, întemeiată în vederea transmiterii harului prin care ne unim cu Hristos, preoţia e definită de către Sfântul Apostol Pavel, în rolul şi misiunea ei esenţială, ca slujire a împăcării întrucât ea duce la îndeplinire planul divin de mântuire. “Toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi care ne-a dat nouă slujirea împăcării” (2 Cor. V, 18).

În acelaşi timp însă, este primită şi ca semn al legăturii care uneşte cerul cu pământul, întărită pentru totdeauna, în vederea îndumnezeirii omului şi a înveşnicirii făpturii. Săvârşind Sfintele Taine, preotul uneşte în sine două lumi, de sus şi de jos, după cum şi împreună pe cei ce au fost, cu cei ce sunt şi cu cei ce vor fi. Unirea însăşi e o mare taină, e taina sfinţeniei, care coboară pe pământ ca să se ridice la cer.

Ideea de Taină, pe lângă faptul că conţine în sine experienţa vie a unirii cu Hristos, mai are şi pe aceea a sfinţeniei care se împărtăşeşte prin darul preoţiei şi prin care se găsesc în comuniune toţi cei ce trăiesc în această experienţă.

Pr. Ion Guţă


Atasate la articol:

INSTITUIREA SFINTEI TAINE A PREOŢIEI
INSTITUIREA SFINTEI TAINE A PREOŢIEI


Comments are closed.