28.08.2018 – Tradiţii şi obiceiuri din primele veacuri creştine

Pe seama  cultului  creştin   se constituie o  seamă de tradiţii şi obiceiuri izvorâte dintr-o pietate personală adâncă,o  râvnă religioasaă  pe măsură, încununate de sentimentul iminentei  parusii a Mântuitorului Iisus Hristos. Faptul că primii creştini proveneau din rândul iudeilor, noile practici ale creştinilor  s-au  constituit după  modelul tradiţiilor  şi  obiceiurior  iudaice, fără  ca  acestea să fie adoptate  aşa cum erau practicate în religia mozaică.

Dacă la început acestea erau numai sporadice, lăsate la îndemâna fiecăruia, cu timpul ele sunt reglementate printr-o serie de norme, reguli şi îndrumări obligatorii pentru toţi. În sânul Bisericii Primare, autoritatea suprema în materie de cult şi învăţătură îl constituie imperativul apostolic, cel care regelementează rolul şi misiunea clerului, precum şi  viaţa religioasă a simplilor creştini, evitând derapajele de la învăţătura cea adevarată. Astfel, atunci când unii sau alţii gresesc, intervenţia apostolului fie direct, fie prin scrisori este menită să  stabilizeze situaţia, evitând în acest fel  constituirea unor mişcări centrifuge.

În sânul Bisericii Primare îşi face loc practica postuluitergarele  şi rugăciuni cu putere tămăduitoareoficirea cultului în zi de Duminică – Ziua Învierii, privegherile creştine,  iar legată de acestea,   întrebuinţarea lumânărilor.

Cu privire la post, în primele zile ale creştinismului nu găsim prescripţii precise cu privire la timpul şi formele practicării postului. Lipsa acestor norme precise nu ne îndreptăţeşte să afirmăm că postul nu era înca  o practică  a Bisericii Primare. În sânul  Bisericii Primare deşi se postea după obiceiul iudeilor, primii creştini  nu au adoptat  niciunul din posturile evreilor.

În Faptele Apostolilor XIII, 2-3  postul este menţionat că pregătire în vederea hirotoniei, iar în scrierile apostolice  precum Învăţătura celor 12 apostoli, zilele de miercuri şi vineri sunt stabilite ca zile de post pentru creştini (Didahia, cap VIII). În Constituţile Apostolice postul este prezentat ca o practică nu doar în vederea primirii hirotoniei, ci şi a botezului şi a împărtăşaniei, la fel şi pentru Paşti, ca şi pentru marile sărbători (Constititutile apostolice, S. P. A. vol II, col. P.S.B, p. 129, 134, 192, 193).

Pilda Mântuitorului  urmată de Sfinţii  Apostoli devine pentru Biserica temei de instituire  a unor rugăciuni sau slujbe pentru eliberarea omului şi a lucrurilor  de sub influenţa diavolului, şi vindecarea de neputinţe, precum şi rugăciuni sau slujbe de sfinţire prin care persoane sau lucruri se scot din întrebuinţarea comună  şi se destinează scopurilor sfinte. Referitor la această putere dumnezeiască a apostolilor de a elibera pe om de sub pecetea diavolului în cartea Faptelor apare un amănunt interesant….”, oamenii scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe năsălii că venind Petru, măcar umbra lui să umbrească  pe vreunul dintre ei”, iar “din târgurile dimprejurul Ierusalimului  erau aduşi şi cei bântuiţi de duhuri necurate  şi toţi se tămăduiau”(F.A.5 , 15-16). Minunile se săvârşeau şi prin veşmintele apostolilor, ştergare şi şorţuri purtate de Apostolul Pavel erau atinse de cei bolnavi şi de cei demonizaţi.  Aşadar atingerea de veşmintele sfinţilor şi de cele ale oamenilor sfinţiţi  ca şi înfăţişarea demonizaţilor ca şi a bolnavilor înaintea slujitorului Domnului este o tradiţie foarte veche în Biserică.

Biserica a stabilit  anumite rugăciuni sau slujbe prin care puterile răului sunt alungate în numele Domnului, ca să elibereze pe credincios, să-l curăţe şi să-l dezlege de prihana păcatelor  şi să-l tămăduiască de bolile trupului. De asemenea a rânduit şi rugăciuni pentru sfinţirea veşmintelor preoteşti.

Lumânările sunt asociate, odata cu primul gând legat de acestea, cu slujbele Bisericii. Cultul creştin a îmbrăţişat lumânările încă din primele zile, formând o materie de bază în multe dintre slujbele sale. Din mărturiile pe care istoria Bisericii ni le pune la îndemâna, deducem că lumânarea s-a întrebuinţat în cultul creştin încă de la începuturile sale. Practica aprinderii lumânărilor în sau lângă biserică o întâlnim încă şi înainte de Mântuitorul Iisus Hristos, în Vechiul Testament, de unde a fost preluat şi de către creştini. Trebuie însă menţionat şi faptul că nu numai evreii au întrebuinţat lumânările în cult, ci şi alte popoare precum egiptenii, grecii şi romanii.

În rânduielile cultice de la templul iudaic, întâlnim în special candelabrul sau sfeşnicul cu şapte lumini. Primii creştini, proveniţi dintre evrei, au preluat o parte dintre vechile lor obiceiuri iudaice. Mântuitorul Hristos a săvârşit Cina cea de Taină, când a instituit Sfânta Euharistie într-un foişor, la lumina lumânărilor. Sfântul Apostol Pavel a predicat şi săvârşit Sfânta Liturghie la Troa, în “camera de sus”, tot  într-un fel de foişor unde erau lumini multe şi candele. Obiceiul s-a răspândit apoi pretutindeni, încă din vechime nemaigăsindu-se nici o slujbă la care să nu se întrebuinţeze lumânările (w.w.w.creştinortodox.ro\liturgică viaţa-liturgică\lumânările-cultul-creştin-96344.html).

Un element  al cultului creştin primar îl reprezintă caracterul său nocturn, sub formă de priveghe. Adunările liturgice ale primilor creştini, unite cu săvârşirea Sfintei Euharistii, aveau loc, după uzul iudaic, atât la Ierusalim, cât şi în comunităţile  de origine apostolică din diaspora, către sâmbătă seara, prelungindu-se cu învăţătura apostolilor sau predica  până noaptea târziu sau chiar către ziua. Din Fapte aflăm că, urmând exemplul Mântuitorului, Pavel împreună cu Sila,  pe când se aflau în temniţă la Filipi, în Macedonia, “s-au sculat  la miezul nopţii, s-au rugat şi au cântat laude lui Dumnezeu”(F.A. XVI, 25). Obiceiul acesta s-a constituit mai târziu sub expresia cea mai concretă  a nevinovăţiei monahale şi pustniceşti a privegherii (Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, ”Liturgica speciala”, Ed. Nemira,  Bucuresti, 2002, p. 74 -77).

Caracterul nocturn al serviciului euharistic al primilor creştini a înlesnit  trecerea pe nesimtite de la sâmbăta iudaică la duminica creştină ”prima zi a săptămânii” sau „ziua Domnului”, care devine astfel ziua săptămânală de sărbătoare a creştinilor, zi în care Sfântul Apostol Pavel rânduia să se facă colecte pentru săraci(I Cor. XVI, 2) şi în care el a predicat îndelung şi a săvârşit frângerea pâinii , în adunarea de la Troua (F.A. XX, 7) (Ene Branişte, Liturgica generala, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1993,  p. 183).

Pr. Ion Guţă


Atasate la articol:

Tradiţii şi obiceiuri din primele veacuri creştine
Tradiţii şi obiceiuri din primele veacuri creştine


Comments are closed.