07.11.2018 – Credinţa şi rugăciunea, daruri duhovniceşti spre vindecare

Odată, Cuviosul Paisie spunea despre boală: ,,De multe ori am stăruit în rugăciune pentru diferite subiecte personale sau ale altor persoane, dar după aceea am fost nevoit să cer iertare de la Dumnezeu și să-I cer exact cele contrare. De atunci mă rog ca să dea, ca un Părinte bun, ceea ce este de folos pentru suflet, deoarece toată jertfa Sa, s-a făcut pentru a rândui sufletele noastre în Rai lângă El”. Starețul nu era părtinitor, nici nu făcea deosebire. Voia lui Dumnezeu este diferită pentru fiecare om. Lucrul sigur este că toți erau mângâiați și întăriți de către Stareț. Dacă nu premerge tămăduirea sufletească, cea trupească singură nu ajută la nimic, pentru că, de obicei, unii ca aceștia revin la același mod de viață păcătos.

Minunile aveau un caracter mântuitor. Ele urmăreau nu numai să se tămăduiască bolnavul, ci, mai mult decât atâta, să se mântuiască sufletul său, pentru care Însuși Dumnezeu s-a făcut om și și-a vărsat sângele Său. Firește, cea mai mare minune pentru cei care se vindecau, era faptul că se întăreau în credință, deveneau creștini conștienți, își vindecau sufletul de patimi și Îl slăveau zi și noapte pe Dumnezeu. iar lucrul acesta are o valoare nespus mai mare și dăinuire veșnică. Starețul voia ca și bolnavii să împreună-lucreze cu el la tămăduirea lor. Să facă chiar și cea mai mică jertfă pentru Hristos, spre exemplu, să-și taie o patimă, fumatul, băutul sau altceva. Atunci când cei vindecați voiau să-i dăruiască ceva drept recunoștință, nu primea. Cerea de la ei numai să se aranjeze duhovnicește, să se spovedească, să se împărtășească și să trăiască ca niște creștini buni. Nu le cerea să facă milostenii mari, să zidească biserici spre exemplu, nici nu punea asupra lor poveri greu de dus. Acestea le lăsa la bunăvoința lor. Bucuria lui era mare atunci când, împreună cu tămăduirea trupească, se vindeca și sufletul bolnavului, se folosea întreaga lui familie și slăveau pentru aceasta numele lui Dumnezeu.

Atunci când Sfântul Antonie cel Mare săvârşea o minune, întotdeauna mulţumea lui Dumnezeu. El le reamintea bolnavilor că puterea de a vindeca nu este a lui, nici a nimănui altcuiva, căci acest fapt Îi este rezervat numai lui Dumnezeu. Cei vindecaţi erau învăţaţi să mulţumescă lui Dumnezeu. În acest sens Sfântul Antonie precizează: „N-am această putere de a vindeca (…), eu nevrednicul. Tămăduirea este lucrarea Mântuitorului: El se milosteşte, în tot locul, spre cei ce-L cheamă. Domnul şi-a plecat urechea la rugăciunea mea şi şi-a arătat iubirea Sa de oameni, descoperindu-mi că va tămădui”.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne aminteşte că, în Biserică, cele mai importante şi sigure remedii de vindecare sufletească şi trupească sunt Sfintele Taine. Prin ele, harul dumnezeiesc ni se oferă de către Mântuitorul Hristos în chip supranatural și în măsura în care ne este de folos spre mântuire. Dumnezeu ,,Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2,4)  în iubirea Sa de oameni, știe și hotărăște când și cum să intervină cu harul Său în viața omului. Dar, pentru ca și Dumnezeu să intervină în viața lui, omul trebuie să-L întâmpine pe Dumnezeu printr-o anumită pregătire.

În primul rând, pocăința, ca stare de străpungere a inimii pentru păcatele făcute, este prima condiție esențială pentru mântuire si vindecare. Pocăința, atât ca Sfântă Taină, cât și ca stare lăuntrică (,,fericita întristare”), este o conlucrare cu Duhul Sfânt. Ea nu se poate atinge doar printr-un efort uman și de aceea, nu poate fi trăită în afara credinței și a Bisericii Ortodoxe. Pocăința este indispensabilă vindecării depline, aceasta implicând smerenia.

O altă condiție necesară vindecării este răbdarea necazurilor și rugăciunea. Răbdarea este o scară către cer, o expresie a nevoinței ascetice, iar rugăciunea devine o călăuză permanentă a vieții creștine. Prin rugăciune omul se unește tainic cu Dumnezeu, descoperindu-se pe sine smerit, având conștiința că este neputincios fără El.

Nu în ultimul rând, trezvia și faptele bune reprezintă alte două condiții ale vindecării în Biserică: ,,Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Căci Duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”.

Așadar, adevărații terapeuți ai sufletelor și ai trupurilor sunt Sfinții, singurii în care negreșit lucrează Duhul Sfânt și Iubitor de oameni. Aceștia aduc reală tămăduire oamenilor atunci când și cei bolnavi conlucrează cu ei în Duhul Sfânt.

Pr. Cristian Grecu


Atasate la articol:

Pr_Cristian_Grecu_4_Credinţa-şi-rugăciunea_4
Pr_Cristian_Grecu_4_Credinţa-şi-rugăciunea_4


Comments are closed.