14.11.2018 – Monahismul românesc înainte de Sfântul Nicodim de la Tismana

În ceata celor care prin fapă şi cuvânt au îmbogăţit spiritualitatea românească se numără şi Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, reprezentant de seamă al vechii noastre culturi bisericeşti din secolul al XIV-lea şi de la începutul celui următor[1].

Monahismul a apărut ca urmare firească a pildei Mântui­torului şi a împlinirii sfaturilor evanghelice. În secolele al III-lea şi al IV-lea, mari personalităţi duhovniceşti precum Sfin­ţii Pohomie, Antonie cel Mare şi Vasile cel Mare au statornicit reguli pentru trăirea ascetică şi de atunci creştinismul nu a mai putut fi conceput fără monahism, statornicindu-se odată pentru totdeauna cu învăţătura Evangheliei la popoarele convertite[2].

Şi pe pămîntul patriei noastre, care a cunoscut învăţă­tura Mântuitorului Iisus Hristos, prin predica Sfîntului Apostol Andrei, vom găsi suficiente mărturii ale unei vieţi dedicate întru totul lui Hristos.

Monahismul a pătruns pe teritoriul românesc în secolele III-IV, prin Dobrogea din Bizanţ, prin călugării misionari din Capadocia, unde a trăit Vasile cel Mare, din Siria prin egumenul Audius care accentua asceza, postul şi rugăciunea, din Ţara Sfântă, prin pelerinaje și legături comerciale, din Iliric și coasta Dalmației prin Niceta de Remesiana și alţi misionari. În secolul al VII-lea, Banatul a constituit o poartă de pătrundere a monahismului în teritoriul românesc[3].

Înca din primele secole s-a constatat la poporul român prezenţa sihăstriilor sătești care erau mici frăţii și își desfăşurau activitatea pe lângă bisericile satelor. Persoanele văduve renunţau la bunuri personale pe care le împărțeau săracilor și trăiau în post şi rugăciune, îngrijind biserica satului și ajutând bolnavii. Aceste persoane nu depuneau jurământ călugăresc. Fraţii ajutau preotul și la desfăşurarea slujbelor. Unii creştini nu erau multumiți să trăiască în frăţii, ci îşi construiau în locuri retrase mici sihăstrii bisericeşti de lemn cu chilii. Așa au luat fiinţă sihăstriile sătești dependente de preoţii sătești care au durat aproape un mileniu[4].

Existenţa sihăstriilor nu a luat sfârşit după întemeierea Ţărilor Române și organizarea monahismului autohton. Chiar şi după organizarea monahismului în secolul al XIV-lea, viaţa de sihăstrie nu a încetat, ci s-a menţinut până în secolul al XIX-lea. Sihăstriile sătești au existat câteva secole după care unele s-au transformat în biserici de mir în jurul cărora şi-au construit tăranii case, iar cu timpul s-au format sate. Alte sihăstrii s-au transformat în sihăstrii cu viață de obște sau au devenit mănăstiri. Numai în Transilvania în secolele XVI-XVII erau peste 150 de sihăstrii satești. În Ţara Romanească și Moldova erau la fel de multe dar erau umbrite de mânăstirile şi schiturile organizate.

Unii sihaştrii trăiau în comunităţi mici, în asceze individuale. În secolul al XIV-lea, ierarhii acestor plaiuri au dorit să reorganizeze monahismul autohton. În vederea realizării acestui lucru a fost adus Nicodim de la Tismana care a adunat mai mulți sihaștri la un loc şi a unificat câte 2-3 sihăstrii, fixând viața de obște cu egumeni și slujbe religioase ca și la mânăstirile de la Athos. Majoritatea calugărilor continuau însă să trăiască în sihăstrii[5].

În Moldova, trecerea de la idioritmie la viața chinovială a fost mai lentă. Moldovenii au acceptat foarte greu organizatori din mănăstiri din afara ţării.

În Transilvania, trecerea de la sihăstrii la mânăstiri cu viață de obște a fost și mai lentă din cauza condițiilor istorice, iar după secolul al XIV-lea acest proces a fost inexistent.

În Tara Românească, în secolul al XV-lea transformarea sihăstriilor în mânăstiri stagnează timp în care în Moldova monahismul a cunoscut cea mai glorioasă perioadă din istoria sa. Se înființeaza o mulțime de mănăstiri voievodale şi școli de miniaturiști, copiști și caligrafi[6].

Așadar, viața monahală la români începe din primele veacuri creștine, având ca reprezentați de seamă pe cuvioșii monahi daco-romani Ioan Casian și Gherman, care s-au născut și s-au călugărit în fosta provincie Sciția Mică, în secolul al IV-lea. Acestei ipoteze stau mărturie descoperirile arheologice, urmele unor străvechi așezări monahale, cu bisericuțe și chilii săpate în stâncă, dar și multele numiri de localități de pe întregul teritoriu al țării noastre care dovedesc că acolo ființau vetre monahale, de multe ori mai vechi decât întemeierea statelor medievale românești[7].

Secolul al XIV-lea aduce cu sine o mișcare de renaștere teologico-spirituală în Ortodoxie, numită isihasm, care cerea retragerea totală a monahului din lume, meditație în tăcere și rostire neîncetată a rugăciunii inimii. Reprezentanților celor mai de seamă ai acestei mișcări (Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Nicolae Cabasila, Grigorie Sinaitul, ș.a.) li se adaugă și Sfântul Nicodim de la Tismana, părinte care luase contact cu acești mari practicanți ai isihasmului și a cărui lucrare de trăire sfântă o face cunoscută și pe teritoriul țării noastre[8]. Acestui sfânt părinte, poporul român îi datorează renașterea sa spirituală, dar și reorganizarea vieții monahale și duhovnicești într-o perioadă cu multe pericole externe, dar și de dezvoltare internă.

Pr. Coșerea Mihai



[1] Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră. Sec. IV-XVI, Craiova, 1984, p. 107.

[2] Vasile Iorgulescu, Mărtiri privind monahismul pe pământul românesc înainte de Sfântul Nicodim, în Ţara Românească şi Banat, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul CI, 1983, nr. 3-4, p. 253.

[3] Ioanichie Balan, Vetre de Sihăstrie Românească, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1982, p. 20-21.

[4] Ibidem, p. 22.

[5] Ibidem , p. 23.

[6] Ibidem, p. 24-25.

[7] Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, ediția a treia, Editura Trinitas, Iași, 2007, p. 70.

[8] Ibidem, p. 70-71


Comments are closed.