16.11.2018 – Nichifor Crainic, mărturisitor al credinţei

Unul dintre marii intelectuali creştini pe care ia dat lumii poporul nostru este marele scriitor interbelic Nichifor Crainic. Nichifor Crainic este de fapt  un pseudonim cu care s-a făcut cunoscut lumii literare Ion Dobre, un fiu de ţărani români credincioşi. El s-a născut la data de 24 decembrie 1889 în satul Bulbucata, judeţul Vlaşca (astăzi în judeţul Giurgiu) ca fiu al lui Nedelea şi Stana Dobre.

La început Ion a urmat şcoala primară din satul natal, după care la îndemnul părinţilor săi credincioşi a urmat Seminarul Central din Bucureşti între 1904-1912.

Dragostea pentru cultura şi limba română l-a făcut să scrie încă din această perioadă aşa încât cu multă rîvnă începe să publice încă din 1907 în reviste de prestigiu ale vremii : Ramuri din Craiova, Luceafărul din Sibiu, Viaţa Românească din Iaşi şi Semănătorul şi Neamul Românesc din Bucureşti.

Înre anii 1912-1916 urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi activează cântăreţ bisericesc la biserica Zlătari.

Deşi îşi dorea să fie preot, după terminarea facultăţii, în anul 1916 este mobilizat pe front ca sergent. După încetarea războiului devine redactor al revistelor Dacia şi Luceafărul din Bucureşti.

Prin muncă asiduă şi credinţă neabătută, Ion Dobre ( numit din aprilie 1926 Nichifor Crainic) devine o mare personalitate a României în periada interbelică. Om de o vastă cultură, absolvent al Facultăţii de Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi al Facultăţii de Filozofie din Viena ( aici obţine şi doctoratul) v-a ajunge de-a lungul vremii director al unor renumite publicaţii din Bucureşti: Flamura(1920), Neamul Românesc şi Cuvântul(1924 ), Gândirea(1926), Calendarul (1932), Sfarmă-Piatră (1937).[1]

La îndemnul prietenului său Octavian Goga şi cu gîndul de a schimba ceva în viaţa poporului său chinuit, Nichifor Crainic intră în politică, obţinînd alături de partidul Conservator şi apoi de Partidul Naţional Creştin diferite funcţii politice: consilier cultural al Fundaţiei Culturale Principele Carol (1922-1930), secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor sub ministrul Vasile Goldiş (1926), ministru al propagandei în guvernele Gigurtu (1939)  şi Antonescu (1940),  preşedintele cooperativei „Filmul românesc”(1943),etc.

În acelaşi timp activează ca profesor universitar la Facultatea de Teologie din Chişinău şi  Bucureşti pe catedrele de Istoria literaturii bisericeşti şi religioase moderne, Ascetică şi Mistică, Dogmatică şi Apologetică (1938-1942).

Renumele de care se bucura a dus la alegerea sa ca membru al Academiei Române (1941) şi  a făcut pe factorii de decizie ai vremii să-l trimită ca să susţină conferinţe pe teme creştine în Viena, Paris, Breslau, Berlin, Zagreb, Sofia (unde e primit de regele Boris care-l decorează cu ordinul Sfântul Alexandru), etc. În ţară a susţinut de asemenea multe  conferinţe pe teme creştine şi patriotice (despre Octavian Goga, Avram Iancu, George Coşbuc etc.) în Bucureşti şi în toate provinciile ţării.

În urma neînţelegerilor cu Mihai Antonescu din 1942, Nichifor Crainic îşi dă demisia din guvern. Drept răzbunare, Mihai Antonescu orchestrează excluderea din Universitate şi arestarea fiicei sale (în vârstă de numai 19 ani) Ioana, timp de patru luni. Acest incident grav îi afectează sănătatea, fiind salvat miraculos după şase operaţii.

Venirea comuniştilor îl găseşte încă bolnav de dublă pneumonie. Este dus pentru îngrijiri la Mănăstirea Cernica și apoi la clinica lui Iuliu Hațieganu din Sibiu de unde se externează la jumătatea lunii octombrie 1944. Fiind dat în urmărire ca ,,fascist” este nevoit să se ascundă, pribegind prin Transilvania sub numele de  Ion Vladimir Spânu, negustor de cherestea, refugiat bucovinean. Stă ascuns mai întâi la mănăstirea Sâmbăta de Sus, iar mai apoi la diferiţi preoţi din sate din Munţii Apuseni şi de pe valea Târnavelor. Află că a fost condamnat de Tribunalul Poporului la închisoare pe viaţă în procesul „ziariştilor fascişti” şi că soţia sa dr. Aglae Crainic a murit din această cauză de supărare. Pe 24 mai 1947 se predă autorităţilor, cerând rejudecarea procesului. Este apărat acum de prietenul său Petre Pandrea (cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei). Aceştia sunt însă arestaţi înainte de terminarea procesului, iar Crainic este condamnat la 15 ani temniţă la Aiud. Aici a îndurat regimul cumplit de distrugere morală şi fizică prin umilinţă şi înfometare din care s-a salvat doar prin credinţă şi poezie.[2]

Pe 24 aprilie 1962 cu preţul umilitor al „reeducării”, este eliberat şi devine redactor la revista Glasul Patriei a Ministerului de Interne, revista adresată în exclusivitate emigraţilor români. Deşi a încercat să mai publice materiale creştine, cenzura nu i-a mai permis. După o viaţă de lupte, chin şi încercări cumplite se stinge din viaţă în somn, în noaptea de 19 august 1972 la casa scriitorilor din Palatul brâncovenesc Mogoşoaia, fiind îngropat în cimitirul „Sfânta Vineri” din Bucureşti. Pe cruce a pus să i se scrie numai numele.

Opera :

a)Poezii,,Zâmbete în lacrimi”(1916),,Icoanele vremii”(1919),,Darurile pămntului”(1920) , ,,Cântecele patriei”(1925), ,,Ţara de dincolo de veac”(1931);

b)Proză: ,,Puncte cardinale în haos”(1936), ,,Ortodoxie şi etnocraţie”(1938), ,,Lupta pentru spiritul nou”(1940), ,, Nostalgia paradisului”(1940);

c )Publicistică: ,,Icoanele vremii”(1919), ,,Priveliști fugare: note din Transilvania”(1921);

d)Opere postume: ,,Şoim deasupra prăpastiei” (1991), ,,Zile albe, zile negre”(1991), ,,Sfinţenia – împlinirea umanului”(1993), „Memorii”(1996), ,,Pribeag în ţara mea. Mărturii din închisoare”(1996), ,,Dostoievski şi creştinismul rus”(1998), ,,Spiritualitatea poeziei româneşti” (1998), ,,Teologie și filosofie .Publicistica 1922-1944”(2010),etc[3]

Nichifor Crainic este motorul revistei Gândirea în care a promovat neîncetat timp de peste zece ani creaţiile literare româneşti de inspiraţie strict ortodoxă. În paginile sale s-au făcut auzite mari personalităţi creştine ale vremii: Vasile Voiculescu şi Ion Pillat., Teodor M. Popescu, Emilian Vasilescu, Dumitru Stăniloae, Valeriu-Bartolomeu Anania, Vintilă Horia , etc.

Convingerea sa deplină a fost aşa: ,, Creştinismul e a doua creaţie a lumii, refacerea ei în har prin jertfa pe cruce a Mântuitorului. Ce e lumea în sine, de unde vine şi încotro merge nu vom şti niciodată dacă nu vom primi descoperirea dăruită prin însuşi Hristos. Nici religiile şi concepţiile filosofice din afară de sfera creştină, nici teoriile ştiinţei moderne n’au putut clădi vreo explicaţie integrală despre originea şi rostul lumii, universal acceptabilă ca viziunea creştină, care aşează cosmosul în raport de creatură faţă de Dumnezeu şi ni-1 înfăţişează ca o desfăşurare de forme concrete ale gândirii divine, ce umplu cu măreţia lor timpul şi spaţiul. Delimitată între cauzalitate şi finalitate, lumea spânzură de cugetarea lui Dumnezeu, care o cuprinde precum un artist îşi cuprinde propria-i operă. [4]

De asemenea a considerat mereu că ,, Singur Dumnezeu, autorul lumii, putea să aducă restabilirea mântuitoare, – din dragoste nemărginită pentru propria-i operă. Când zicem : creştinismul e a doua creaţie a lumii, nu înţelegem suprimarea radicală a păcatului din lume, operată de Dumnezeu fără considerarea omului. Omul e fiinţă liberă. Şi dacă Dumnezeu ar fi suprimat păcatul, lă-sându-i totuşi libertatea, n’ar fi suprimat cu aceasta nimic, fiindcă posibilitatea de a pă­cătui ar fi rămas mai departe în om. Iar dacă ar fi lecuit păcatul suprimând libertatea omului, aceasta ar fi însemnat o nouă desfigurare a lumii, săvârşită acum de însuşi Creatorul ei. În Dumnezeu, lucrul acesta însă e o absurditate. Suprimarea libertăţii omului ar fi însemnat o modificare în planul creaţiei divine, adică o schimbare de gând, o imperfecţiune, – lucru de neconceput în cugetarea eternă a lui Dumnezeu! Creştinismul creează lumea din nou asociind pe om la lucrarea divină. Principiul acesta apare în întruparea Fiului lui Dumnezeu.” [5]

Pentru Nichifor Crainic ,,întreaga creaţie omenească este produsul unei imense şi ireversibile nostalgii, ţâşnind dintr-o trăire fundamentală care colorează existenţial întreaga cunoaştere şi activitate a omului: sentimentul rupturii unei unităţi ideale a existenţei şi a durerii pe calea de întoarcere spre această patrie simbolizată de paradis. Paradisul este însă dublu: pământesc şi ceresc, cum dublă este şi nostalgia lui. Nostalgia sau memoria paradisului terestru e motorul civilizaţiei materiale care rămâne în cadrele existenţei actuale supuse morţii, iar nostalgia sau aspiraţia paradisului ceresc e mobilul ultim al culturii spirituale care se confrunta cu problema morţii şi a sensului general al existenţei. Comunitatea iniţială pierdută e actualizată în mod real prin credinţă în Biserică de sfinţi, iar în mod simbolic de cultură şi creaţia umană, mai ales de cea artistică. ” [6]

Testamentul său către creştinii trăitori s-a transmis prin ginerele său, Alexandru Cojan: „ Acei care vor să ştie cine am fost, să mă caute în scrierile mele, în revista Gândirea, al cărei mentor am fost, în cursurile de la Facultatea de Teologie, la Academia Română printre membrii căreia am fost. Acolo sunt eu. Sub cruce e doar un pumn de ţărână. ”[7]

Preot-Paroh Luben Constantin

Parohia ,, Înălţarea Domnului” din oraşul Bumbeşti-Jiu

Protopopiatul Tg-Jiu Nord, Judeţul Gorj


[1] GEORGE CĂLINESCU,  Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1985, p. 873.

[2] NICHIFOR CRAINIC, Memorii,vol.II: Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare., Editura Muzeul Literaturii Române „Orfeu”, București, 1996, p. 35-37.

[3] Arhid. Prof. IOAN I. ICĂ jr., Nichifor Crainic, în Revista Teologică, nr.1 ,Editura Anreiană , Sibiu , 2010, p. 7-22.

[4] NICHIFOR CRAINIC, Modul teandric, în revista Gîndirea an.XIX,Tipografia Imprimeria ,nr. 1, ianuarie, Bucureşti, 1940, p.1.

[5] IBIDEM, p.2

[6] NICHIFOR CRAINIC, Nostalgia paradisului, Editura Babel, Bucureşti, 2012, p.11

[7] Arhid. Prof. IOAN I. ICĂ jr, Op. Cit., p. 18.


Atasate la articol:

Nichifor Crainic
Nichifor Crainic


Comments are closed.