16.11.2018 – Sfânta Mănăstire Vișina, comoară a credinţei străbune

Mănăstirea Vișina este situată la un cot al râului Jiu care o înconjoară pe trei laturi, latura de nord-vest fiind apărată natural de  pereţi stâncoși împăduriţi cu păduri dese  de conifere și foioase. Ea a fost ridicată încă din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân de prin osteneala unor monahi conduşi de călugărul Dionisie, ucenic direct al sfântului Nicodim de la Tismana, spre sfârșitul secolului al XIV-lea, probabil după 1395 sau începutul secolului al XV-lea (MIRCEA PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 317).

Ea este atestată documentar la începutul secolului al XVI –lea, în patru documente :

a) Primul hrisov lui Neagoe Basarab (1512-1521) prin care acesta întărește mănăstirii Vișina un obroc  anual de 400 aspri. Acesta este emis după cum se pare în urma unei vizite a sa în aceste locuri : ,,Se cuvine nouă a râvni la a celor de mai înainte binecinstitori și sfânţi răposați domni care cele pământești bine întocmindu-le, bine au cârmuit ale lumii acesteia și prin cele pământești au dobândit bunurile cerești și acestea moștenindu-le, cele pământești, pământului le-au lăsat nouă.De aceea, iată dar și eu, întru Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și binecinstitorul și de Hristos iubitorul și singurul stăpânitorul, Io Basaraba voievod, din mila lui Dumnezeu domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul bunului Basarab voievod, cu osârdie și cu dorință am râvnit către a tot cinstitele și dumnezeieștile biserici, după cuvântul proorocului ,,în ce chip dorește cerbul izvoarele apelor. Văzând dar că din pricina  păcatelor noastre s-au împuținat domnii binecinstitori care au înălțat, au miluit și au împodobit dumnezeieștile și sfințitele biserici şi mai ales în sfânt loc fiind, sfântul și împărătescul hram  și lăcaș al sfintei și fără început Troițe, a Tatălui și Fiului și Sfântului Duh care  prin focul nevăzut  a coborât  peste sfinții săi ucenici și apostoli,  și mănăstirea ce se cheamă Vișina, am văzut-o noi săracă de la binecinstitorii domni și preafericiți ctitori, moșii și strămoșii noștri, părinții și frații noștri, mai în urmă, rămânând de la binecinstitoarele, mai sus spusele nume, şi văzând că această sfântă mănăstire a sărăcit, cu dorință am râvnit a nu o lăsa, ci a o căuta și a o milui și a ne numi cel din urmă ctitor.

De aceia, din toată inima am primit a ne  numi cel din urmă ctitor al sfintei mănăstiri și a o milui după a noastră puterea și din stăpânirea noastră ce ne-a dăruit-o nouă Dumnezeu.
Pentru aceasta, am făgăduit și am făcut acest hrisov al nostru, ca să fie el neschimbat sfintei mănăstiri: să vie egumenul în fiecare an, după obiceiu, în ziua de Sfântul Petru  să ia de la noi câte 400 de aspri, să fie ei de întărire sfintei mănăstiri și la trebuința nevoilor acestui sfânt loc și dumnezeieștilor călugări de hrană” (P. P. PANAITESCU, DAMASCHIN MIOC,  Documenta Romaniae Historica, punctul B, Țara Românească, vol. II (1501 -1525), Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti , 1966 p. 197).

b) Al doilea hrisov al lui Neagoe Basarab  din 23 martie 1513 întărea: ,, Dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei mănăstiri a domniei mele numită Vișina, ca să-i fie un munte ce se numește Plăseală, cu tot hotarul și cu toată zănoaga, oricât a ținut boierul Diicul, pentru că au venit înaintea domniei mele jupânița Neaga și fiica ei Marga, de au dat acel munte sfintei mănăstiri, lăcașul și hramul întru sfânta Troiță nedespărțită, ca să fie de întărire și de hrană fraților. Pentru aceasta, am dat și domnia mea sfintei mănăstiri să-i fie de ocină și de ohabă și de nimeni neclintit, după spusa domniei mele. ” Documente privind Istoria României, B, Țara Românească, vol. I (1501 – 1525) Ed. Academiei, București, 1951, p. 94 – 95.

c) Al treilea hrisov al lui Neagoe Basarab  din 14 decembrie 1514. Acesta a fost emis în urma plîngerii adresate de către stareţul mănăstirii Vişina pe nume Grigorie. Acesta înştiinţa pe domnul ţarii că  ţăranii liberi din satele Porceni și Bumbești afectează cu animalele lor hotarelor moșiei mănăstirești. Pentru aceasta domnitorul ordonă o anchetă a însuşi Banului Craiovei la faţa locului :  ”…dă poruncă a domniei mele hramului și lăcașului celui în sfânta Troiță  nedespărțită  și celor ce trăiesc în sfântul loc ce se numește al sfintei mănăstiri Vișina și năstavnicului, egumenului Grigorie, cu toți frații întru Hristos ce trăiesc în sfântul loc, ca să le fie ocina și cu grădinile și cu tot hotarul pe unde a fost în vechime, încă din zilele lui Mircea voievod… Iar apoi călugării au avut pâră cu Bumbeștii  și cu Porcenii; iar domnia mea am trimis pe cinstitul vlastelin Detco banul și cu cinstitul dregător al domniei mele  jupan Stanciul mare portar și pe jupan Neagoe spătar și cu 12 boieri, care au fost megiași  prinprejur … de unde au umblat pe ocină și au găsit vechile hotare din Porceni și din Bumbești și cu sufletele lor au așezat hotar, pe unde a fost vechiul hotar: pe Obrejiuță,  până în apa Jiului, la Genunea lui Miloe și de aici cade hotarul în Valea lui Șerbu; și iar din partea Porcenilor, hotarul de piatră ce este în capul luncii de jos și de aici plaiurile și luncile de pe Jiu în sus și sadurile cu grădinile și cu toate plaiurile. De aceia, le-am dat domnia mea, ca să le fie de ocină și de ohabă și de întărire sfintei mănăstiri, neatins, după porunca domniei mele. ” Documenta Romaniae Historica, documentul nr. 132, p. 206.

d) Al patrulea hrisov al lui Neagoe Basarab emis la 22 aprilie 1519 dat în Pitești, întărea ” sfintei mănăstiri de la Vișina, hramul sfintei și de viață începătoarei Troițe, cea de o ființă nedespărțită și egumenului Eftimie și tuturor fraților întru Hristos, care trăiesc în acest sfânt loc, ca să le fie la Porceni, care sunt la gura Jiului,  jumătate din partea lui Baiul, oricât este ocina lui, din toată ocina jumătate, pentru că au venit Baiul în fața domniei mele, de a dăruit această mai sus zisă ocină să fie de întărire sfintei mănăstiri și fraților care trăiesc în acest sfânt lăcaș să le fie de hrană, iar lui de vecinică pomenire în veci…De aceia și domnia mea, le-am dat, ca să le fie de ocină și de ohabă și de nimeni neatins, după spusa domniei mele” (Ibidem, p. 343 – 344).

Din cele mai de sus se constată că biserica mănăstirii a fost construită din piatră încă din zilele lui Mircea cel Bătrân. De asemenea ea se bucura de un prestigiu foarte mare de vreme ce se bucura se privilegii atît de mari. Este posibil ca ea să fi avut destutl de mulţi vieţuitori de vreme a fost înzestrată astfel.

În urma cercetărilor privind arhitectura acestui lăcaș de cult, cercetările arată că biserica s-a construit în două etape: prima în secolul al XIV-lea și cea de-a doua la începutul secolului al XVI-lea, în timpul domniei lui Neagoe Basarab când i se adaugă bisericii, pronaosul (ȘTEFAN ANDREESCU, MATEI CAZACU, Mănăstirea Vișina, un monument din veacul al XIV-lea, în Buletinul  Monumentelor Istorice,AnXXXIX;nr.4,Bucureşti,1970,p.433-446).

Clădirea chiliilor a fost costruită la 9 m sud-vest de clădirea bisericii, pe o pantă (orientată pe direcţia nord-sud), la poalele muntelui, într-un loc mai ridicat şi mai îndepărtat de albia Jiului, probabil pentru a fi protejată de eventualele inundaţii, dar şi de curenţii foarte puternice ce se formează în defileu, vînturile de aici fiind renumite. Acestea puteau să pună clădirile şi pe  monahi în pericol, căci prin forţa lor puteau dizloca pietre şi copaci, prăvălindu-i.

Clădirea era de formă rectangulară. Ea avea trei încăperi, construite în jurul uneia care ţinea loc de bucătărie şi de sală de mese. Aceasta avea în mijloc un cuptor semicircular construit din cărămizi de dimensiuni mari aşezate orizontal, delimitat pe margini cu cărămidă şi piatră cioplită dreptunghiular şi aşezată vertical pe latura mare. Acest cuptor era folosit de monahi pentru coacerea păinii şi pentru gătirea mîncarii.

Pe una din cărămizile vetrei s-a descoperit o ştampilă cu inscripţia CIVC (Cohorta a IV-a Cypria, o unitate auxiliară de 500 militari romani, ce a staţionat în castrul de la Bumbeşti-Jiu ’’Gară,, în prima jumătate a secolului al II-lea d. Hr.), într-un cartuş semicircular, ceea ce demonstrează că cele mai multe cărămizi folosite la amenajarea vetrei şi chiar la construcţia bisericii şi a întregii mănăstiri au fost aduse cu ajutorul localnicilor de la  castrele şi aşezările romane de la Bumbeşti-Jiu, ce se află situate la cca . 5 km sud de Mănăstirea Vişina. Acestea au fost aduse şi folosite la construcţiile din incinta mănăstirii încă de la începutul construcţiei acesteia, din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, la sfârşitul secolului al XIV-lea sau începutul secolului al XV-lea.

Clădirea chiliilor era acoperită de asemenea cu ţigle, provenite tot din aceleaşi situri arheologice.

Încăperea din partea de nord a clădirii ( probabil, chilia stareţului) avea şi o sobă de cărămidă cu fundaţie de de piatră ( al cărei postamentul sa descoperit intact). Fundaţiile erau construite din piatră de râu şi în amestec cu piatră de stâncă, iar pereţii erau construiţi din cărămidă arsă în cuptor. Acestea din cauza faptului că mănăstirea a fost părăsită a u fost afectate în timp de intemperii, cutremure şi vegetaţie ( pătrunderea unor rădăcini de arbori etc.).

S-a descoperit de asemenea şi clopotnița mănăstirii  (fundațiile acesteia se află pe o terasă la cca 60 m vest de mănăstire).

O descoperire importantă care atestă faptul că mănăstirea a fost locuită neîntreruptă pînă cel puţin în secolul al- XVII-lea o constituie descoperirea între ruine a unor bucăţi de teracotă cu ornamente florale din acea perioadă. Tot aici s-a mai descoperit şi un fragment ceramic cu smalţ de culoare verde-oliv şi ornamentat cu linii oblice incizate şi motive florale în relief, ce provine de la un castron precum şi o buză de la o farfurie cu ornamente profilate în relief şi orientate oblic, precum şi un fragment de gură de ulcior cu angobă roşie. S-au descoperit şi câteva obiecte din fier (două cuie şi un mâner de cuţit).

De asemenea în curtea mînăstirii s-a descoperit vatra unui cuptor de uz menajer. Probabil el îşi găsea locul într-o bucătărie de vară pe piloni de lemn şi acoperită cu şindrilă, cum aveau şi tăranii din zonă. Ea datează din secolul al XVI-lea, cu mai multe refaceri de-a lungul timpului, ultima din secolul al XVIII-lea, aceasta fiind și ultima etapă de locuire a mănăstirii, când ea este părăsită de comunitatea de călugări care se deplasează spre Lainici ( cca. 12 km nord de Vişina), unde după 1780 s-a înfiinţat o nouă mănăstire.

Cea mai mare parte a inventarului arheologic descoperit la mănăstirea ,, Sfânta Treime,, de la Vişina, oraş Bumbeşti-Jiu, este constituită din ceramică, care pe lângă cantitatea relativ redusă. Ceramica uzuală este realizată din pastă omogenă, cu o ardere completă de bună calitate, de culoare roşie sau neagră nu prezintă motive ornamentale, având suprafaţa simplă, ceea ce demonstrează viața austeră a călugărilor din această mănăstire.

Fragmentele de ceramică sunt resturi ale unor vase obişnuite în gospodăriile ţăranilor din aceste locuri : vase pentru prepararea mâncării, ulcioare, castroane, etc. Excepţie face un castron de import bizantin şi o farfurie de lux, ornamentată cu motive florale profilate și linii incizate, orientate oblic. Alte artefacte descoperite sunt din metal şi constau din cuie de dimensiuni reduse (4-6cm), cu profil dreptunghiular şi floare rotundă, precum şi un mâner de cuţit. Tot acest înventarul arheologic a putut sublinia relația cu alte centre similare din nordul Olteniei (Vodița, Tismana, Cozia etc.).

Deşi nu au fost descoperite piese relevante din punct de vedere cronologic, totuşi, studiind documentele medievale, precum şi monografiile editate, s-a stabilit în mod cert că existenţa ei poate fi datată între secolele XVI-XVIII. La sfârşitul secolului al XVIII-lea însă viaţa monahală de aici încetează, când rolul ei este preluat de o nouă mănăstire, ridicată la circa 12 km în defileul Jiului şi cunoscută cu numele de Lainici (Ibidem, p. 446).

Cel mai probabil mănăstirea Vişina a fost părăsită în jurul anului 1700, deoarece la refacerea schitului Lainici (distrus de generalul Bukow în1765) a fost trimis tocmai de la Tismana schimnicul Atanasie (care aduna de pe vaile munţilor o obşte de 30 de calugări). Deducem că în acea perioadă mănăstirea nu mai funcţiona. De asemenea de vreme ce ruinele ei nu prezintă urme de incendiu, deducem că ea a fost părăsită din cu totul alte motive. O legendă locală spune că monahii au fost alungaţi de o răscoală a localnicilor din zonă deoarece la conducerea mănăstirii a ajuns în periada fanariotă un egumen grec care, din lacomie, voia să ocupe prin relaţiile pe care le avea în divanul ţării şi pământurile lor. Unul dintre ţărani şi-a învăţat atunci pe fica sa să-l acuze pe stareţ că a necinstit-o. Atunci ţăranii s-au răsculat, l-au ucis pe stareţul corupt şi au alungat pe monahi. Boierii din zonă au profitat de situaţie şi au intervenit pe lîngă stăpînire să nu mai permită rechemarea lor, urmărind să poată ocupa ei după aceea pământurile mănăstirii desfinţate.

Din 1718 pînă în 1739, Oltenia trece în puterea austriecilor şi din punct de vedere bisericesc este scoasă de sub autoritatea Mitropoliei Ţării Româneşti şi trecută sub dependenţa Mitropoliei sârbeşti. Populaţia de aici avusese deja foarte mult de suferit în timpul războiului turco-austriac. La devastările pricinuite de operaţiile militare se adăugase politica sistematică de depopulare prin jaf aplicată provinciei de turcii şi de tătarii aflaţi în retragere, astfel încît recesămîntul făcut de autorităţile austriece în primii ani după ocupare dă la iveală grava situaţie demografică creată de război. Din 977 de aşezări omeneşti câte consemnează acesta, 201 erau sate părăsite. La aceasta trebuie adăugate şi pierderile de populaţie suferite de localităţile care nu fuseseră complet pustiite (ȘERBAN PAPACOSTEA, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Editura Enciclopedică, Bucucureşti,1998).

Mai apoi regimul militar de ocupaţie al austriecilor şi fiscalitatea foarte ridicată nu au mai permis refacerea mănăstirii, astfel încît ea a căzut în uitare. S-a ajuns astfel ca în anul 1899 actele oficiale să consemneze că: „ La confluența Sadului cu Jiul, și pe malul drept al Jiului, se văd niște ziduri de piatră în ruină, locuitorii crezând că ar fi fost o cetățuie zidită de turci” (IOAN VASILIU-NĂSTUREL, Dicționar geografic al județului Gorjiu, Tipografia și Fonderia de Litere Thoma Basilescu, București, 1892, p.73).

Ceva mai tîrziu însă marele istoric gorjean, Alexandru Ștefulescu aduce precizări importante în lucrarea sa ,,Gorjul istoric și pitoresc” , că „ …în gura defileului Jiului se văd ruinele mănăstirii Vișina înălțată în piatră de Mircea Vodă cel Bătrân (1386 -1418) în numele SfinteiTreimi” (ALEXANDRU ȘTEFULESCU, Gorjul istoric și pitoresc, Târgu Jiu, 1904, p. 85).

Perioada grea prin care a trecut credinţa noastră în periada celor două războaie mondiale şi apoi în periada comunistă nu a permis refacerea ei. Abia după revoluţia din 1989, prin osteneala părintelui stareţ Ioachim Pârvulescu şi a părintelui Melchisedec Suparschi de la mănăstirea Lainici s-a reînviat – după mai bine de două sute de ani – viața monahală la mănăstirea Vişina. În anul 1994 cu ajutorul obştei monahale din Lainici, a localnicilor şi a diferiţilor factori de decizie din oraşul Bumbeşti-Jiu, s-a construit aici o bisericuţă din lemn având acelaşi hram ca cel al vechii biserici, reînviind astfel vechea ctitorie a strămoşilor noştrii de la graniţa Olteniei cu Transilvania.

Preot-Paroh Luben Constantin

Parohia ,, Înălţarea Domnului” din oraşul Bumbeşti-Jiu

Protopopiatul Tg-Jiu Nord, Judeţul Gorj


Atasate la articol:

Manastirea Visina
Manastirea Visina


Comments are closed.