15.02.2019 – Mihai Eminescu, poetul-filosof al trăirilor adânci: Pentru o metafizică creştină

Conştiinţa unei filosofii creştine de specific naţional străbate până astăzi din gândirea marelui Mihai Eminescu. Contestată în parte, „concepţia naţionalistă a lui Eminescu reiese în toate amănuntele din activitatea lui de ziarist” (Dumitru Murăraşu, Naţionalismul lui Mihai Eminescu, Ed. Pacifica, Bucureşti, 1994, p. 12).

Atât de bogat în conţinut şi valoare apologetică, mesajul eminescian îşi revendică în primul rând o constituţie creştină. Gândirea sa descoperă şi afirmă la modul cel mai concret o realitate ecclesială a existenţei româneşti. După Eminescu creştinismul nostru latin se prinde cu rădăcini adânci de trecutul poporului, iar Biserica Ortodoxă este „maica neamului românesc”.

Biserica Ortodocă – „maica spirituală a neamului românesc”

Au rămas memorabile cuvintele sale în acest sens: „Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească sau lumească, Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care doineşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Un istrument politic. Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine” (vezi Timpul, VII, nr. 63, 20 martie 1882, p. 1, în Mihai Eminescu, Texte esenţiale, selecţie şi prefaţă de Tudor Nedelcea, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1997, p. 49).

Sub imperiul ideilor religioase, poetul construieşte o „metafizică” puternic impregnată de trăiri şi năzuinţe creştin-ortodoxe. „Biserica Ortodoxă a Răsăritului, scria Mihai Eminescu, a luat la români o formă deosebită de aceea a altor biserici: ea nu e numai comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru argumentarea puterii statului: la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, e un drept. Liniamintele organizării democratice a bisericei române se arată ab antiquo încă. Stând cu alte biserici în legături formale, nu de subordonaţie, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizarea politică şi economică” (Mihai Eminescu, în „Timpul”, V, nr. 199, 6/18 septembrie 1880, p. 1.). De aici, precum şi din alte însemnări ale poetului, reiese foarte clar ideea că „românii au identificat religia cu naţionalitatea” (Acad. Victor Crăciun, „Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici” sau Interpretul unui crez eminescian, Postfaţă la Tudor Nedelcea, Eminescu şi cugetarea sacră, ediţia a II-a, p. 175).

„Rugăciunea unui dac”, expresie de simţire creştină

Poezia „Rugăciunea unui dac” rezumă magistral dimensiunea cosmologică a existenţei la Eminescu, desprinsă din ethosul ortodox şi din fibra neamului nostru. Dumnezeu străbate astfel dincolo de orice existenţă sau temporalitate, de „moarte” sau „nemuritor”, de „azi, mâine, ieri sau totdeauna”. El se descoperă atunci cânt „unul erau toate şi totul era una”. Credinţa în Înviere este de asemenea exprimată magistral de poet, în aducerea aminte a vechilor încredinţări strămoşeşti: „El este-al omenirii izvor de mântuire:/ Sus inimile voastre, cântare aduceţi-i,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii”. Adăpându-se din Izvorul Vieţii, omul plin de „farmecele milei” caută în smerenie şi se roagă să primească de la Dumnezeu „intrarea în vecinicul repaos”. Această reîntoarcere la sorgintea „chipului” restaurat se petrece cu lacrimi, într-o depărtarea totală de tot ceea ce se arată vremelnic şi pătimaş: „Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,/ Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrăme e sec,/ Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,/ C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,/ Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,/ Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o/ Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor …/ Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor”. Epitaful poetului se încheie cu mulţumirea adusă Părintelui Ceresc pentru „norocul de a trăi în lume”, înainte de a-şi începe călătoria spre eternitate (Eminescu, Opera Esenţială, cu zece comentarii de Constantin Noica şi Emil Cioran, ediţie şi prefaţă de Constantin Barbu, Ed. Oltenia/Dionysos, s.a., p. 94-95).

Vremea şi timpul

În strânsă legătură cu perspectiva cosmologică şi se află ideea de temporalitate. Timpul sau vremea îl conduce pe om spre Dumnezeu sau spre infern, redescoperindu-i perspectiva unei forme, a unui „chip” sau, în sens contrar, afirmându-i lipsa acesteia. „Ce este adevărul?” – se întreabă retoric poetul. „Stafia nebunului, vrăjitorului, omorâtorului ieri în lumina zburândului azi. Ce este Dumnezeu? Surdele nebunii a mii şi mii de oameni pe care o frunte senină sau închisă-n aur o modelează într-o uriaşă voluptate de foc. Mirele universului, naturei. Ce e elizeul? Ce este iadul? Inima cea nemărginită. Împopuleaz-o cu nemărginirile întunericului, cu sufletele rupte de blestemece s-agaţă scrâşnind din dinţi de stâncile disperărilor lor. Pune inima acestui caos, Crima cu şerpii remuşcării pe cap, cu dinţii unei în gură, cu aripile disperării pe umere, Satana – şi iată iadul. Vezi dar că Eul împopulează cer, pământ, infern. Eu, acest Dumnezeu al Dumnezeului său, căci Eu este ideea unei forme, este sufletul lumei – forma fără ideea de Eu nu are esistinţă, cadavrul fără suflet nu are esistinţă, lumea fără Eu nu are esistinţă” (Mihai Eminescu, Opere, vol. VIII, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, p. 254). În meditaţia sa metafizică asupra cronosului, Eminescu pune deoparte pentru neamul său „viitorul”, ca „o stea” călăuzitoare prin istorie. Cea mai importantă valenţă a timpului este însă prezentul, într-însul măsurându-se „timpul metafizic”, care nu este altceva decât „veşnicul prezent”. S-ar putea vorbi mai bine despre o „absenţă a timpului”, căci „timpul lumii esenţelor pure, al spiritului etern, perfect, care nu devine – şi de timpul lumii fenomenale – timpul propriu-zis, care presupune devenirea lumii create, în care formele de prototip se întrupează printr-o permanentă palingeneză. În această lume, timpul are un început şi un sfârşit. Purcede din momentul în care lumea a fost creată şi curge în eternitate, odată cu veşnica prefacere a acesteia, veşnica alegere, până când din nou regresiunea cosmică va întoarce lumea la otigini” (Florica Diaconu, Filosofie românească. Studii şi articole, Ed. Alma, Craiova, 2008, p. 98). În traducere teologică, această valenţă a timpului defineşte în parte echivalentul veşniciei.

Valoarea persoanei umane

Pe lângă dimensiunea ei universală, presărată cu elemente din Istoria şi Filosofia Religiilor, metafizica eminesciană dezvoltă de asemenea o impresionantă paletă de teme teologice, ancorând foarte uşor în: ontologie, cosmologie, anghelologie, demonologie, mariologie, hristologie sau eclesiologie. În context antropologic, valoarea omului şi a existenţei sale este analizată la întrepătrunderea dintre fizic şi metafizic. Poetul are astfel în vedere faptul că „omul, luat în general, pune cuiva întrebări – despre sine, despre rostul său în lume, despre chipul pe care trebuie să-l aibă ca om –, al căror început de răspuns îl şi are. Cine sunt eu? De ce am fost adăugat şi eu lumii? Cum trebuie să fiu, ca să intru în condiţia omului adevărat?” (Constantin Noica, „Când te întorci totuşi cu gândul la Eminescu”, în Eminescu, Opera Esenţială, p. 232-233). Răspunsul acestor întrebări este argumentat filosofico-teologic, inspiraţia poetului sprijinindu-se aici îndeosebi pe învăţătura Sfintei Scripturi. De pildă, titlul iniţial al poemului „Memento mori” a fost „Deşertăciunea deşertăciunilor”, idee preluată din Cartea Ecclesiastului (Eccl. 1, 2-3). Raportul dintre om şi Dumnezeu se găseşte astfel în acort cu teologia docmatică a Bisericii, care vorbeşte în acest sens despre „chip şi asemănare” (Fac. 1, 27). „Dumnezeu. El are predicabiliile câtortrele categorii ale gândirii noastre. El e pretutindenea – are spaţiul; El e etern – are timpul; El e atotputernic, dispune de singura energie a universului. Omul e după asemănarea Lui. Omul reflectă în mintea lui – in verbum – câteştrele calităţi(le) Lui. De aceea la-ncput era Verbul – şi Verbul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Verbul” (Mihai Eminescu, Texte esenţiale, p. 56).

Teologie şi filosifie

Această gândire complementară a lui Eminescu, în care se regăsesc în armonie sacrul şi profanul (teologia şi filosofia), a născut adevărate capodopere pentru posteriate. Sunt cât se poate de concludente creaţiile sale în proză: Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarii faraonului Tla, Moş Iosif, Cezarea etc. La fel de importante sunt şi poeziile: Scrisoarile I – III, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Glossă, Dumnezeu şi om etc. Despre „Scrisorile” sale, de pildă, marele filosof Mircea Florian spune că „sunt în acelaşi timp un testament literar şi filosofic şi o ochire rezumativă a tuturor celor simţite şi gândite de el … În Scrisoarea I naşterea luminilor din haosul primordial nu e o concepţie cu totul indiană, ea se întâlneşte şi la greci ca şi la creştini. Poetul se apropie însă pe nesimţite de atitudinea obiectivistă: e contrastul dintre infinitul luminilor şi muşuroaiele de furnici ale oamenilor … În Scrisoarea II apare limpede caracterul de spovedanie” (Mircea Florian, Filosofia românească, Ed. Aius, Craiova, 2005, p. 102.).

Pr. Ioniţă Apostolache


Atasate la articol:

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu


Comments are closed.