20.05.2019 – Sfinții Împărați Constantin și Elena: Ocrotitori și rugători nevăzuți ai creștinilor

Biserica noastră Ortodoxă îi pomenește, încă din secolul al V-lea, în fiecare an pe Sfinții Împărați Constantin și Elena.  Ei sunt mărturisiţi astăzi, ca şi atunci, ca cei mai importanți membri ai primei familii imperiale romane creștine. 

Ce este creștinismul? Este religia întemeiată de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, pentru ca omul să poată redobândi moștenirea veșnică, prin sfințenia vieții și prin lucrarea harului dumnezeiesc. Dar, procesul de sfințirea a persoanei înseamnă articularea ei la viața dumnezeiască, la împlinirea poruncilor Mântuitorului, ceea ce determină un alt mod de viețuire.

Sfântul Constantin cel Mare a domnit în prima jumătate al veacului al IV-lea, fiind fiul împăratului Constanțiu Chlor și al Sfintei Elena. Sfânta împărăteasă Elena a fost pentru Constantin cel dintâi dascăl creștin, devenind apoi un real sprijin în politica sa filocreștină. Izvoarele vremii au consemnat faptul că dânsa, alături de fiul său, au fost primii mari ctitori de locașuri sfinte. Pelerinajul său la Ierusalim și la Locurile Sfinte este considerat și astăzi foarte important pentru istoria creștinismului din primele secole. Din acel moment, Sfânta Elena a devenit cel mai activ membru al familiei imperiale constantiniene în politica sa de promovare a creștinismului și de susținere a Bisericii. 

De ce Părinții Bisericii au rânduit ca Sfinții împărați să fie trecuți în calendar spre pomenire veșnică?

Întâi de toate, Biserica creștină – comunitatea tuturor celor ce cred în Hristos, împlinesc poruncile Lui și Îl mărturisesc pe El ca Dumnezeu înomenit – a primit din partea familiei imperiale o puternică susținere politică și materială.

Sfântul Constantin a fost cel dintâi împărat roman căruia Hristos Domnul i S-a descoperit ca Dumnezeu Atotputernic printr-o minune – o cruce de lumină pe cer cu mesajul Prin acest semn vei învinge! De asemenea, a fost cel dintâi împărat care s-a botezat și a mărturisit credința creștină. Tot de numele Sfântului Constantin se leagă și adunarea celui dintâi sobor ecumenic de diaconi, de preoți și de episcopi (la Niceea în anul 325).

Nu în ultimul rând, Sfântul împărat a întemeiat cea dintâi capitală imperială creștină – Constantinopol, inaugurat la 11 mai 330. Prioritatea lui Constantin cel Mare era să aibă un oraș nou, un oraș al lui. De ce? Răspunsul este simplu: în ultima parte a domniei sale împăratul voia să-și întărească proiectul său religios prin întemeierea unui oraș ce trebuia să devină nu doar capitala lumii, ci și locul de raportare al tuturor popoarelor la credința Sfântul împărat Constantin cel Mare și după moartea sa. Închinându-l Maicii Domnului, orașul lui Constantin era ca un reper al creștinismului pentru întreaga lume, păgână și creștină deopotrivă. Deci, este foarte probabil ca prin denumirea de Noua Romă Constantin să se fi gândit la cetatea noului Dumnezeu cu o nouă tradiție religioasă.

Nu doar imperiul a suferit în primele trei secole o instabilitate politică și morală, ci, așa cum era firesc, familia romană a intrat și ea într-o criză morală, fiind afectată în mod direct unitatea ei. Asemenea și familia creștină, aceasta trebuind să suporte urmările persecuțiilor – moartea unuia/ambilor părinți, confiscarea averilor, deportări forțate sau părăsirea de către întreaga familie a locului natal etc. Această stare de fapt aducea cu sine o puternică instabilitate socială, care, de această dată, pleca de jos în sus, de la individual la nivel general.

Programul de guvernare al familiei constantiniene urmărea firescul, naturalul, în conlucrarea puterii lumești – reprezentată de această dată în persoana împăratului – cu puterea spirituală, simbolizată de Biserică. Astfel, politica religioasă imperială a avut ca prioritate umanizarea societății veacului al IV-lea și îmbunătățirea vieții cetățenilor. De asemenea au fost interzise munca forțată din mine, pedepsele chinuitoare, dar și cele care afectau demnitatea umană.

Sfântul împărat Constantin cel Mare a așezat Imperiul roman pe o traiectorie ce ducea în mod inevitabil spre încreștinarea întregii lumi romane și a vecinilor. Relevante sunt cuvintele istoricului creștin Paul Orosius la începutul secolului al V-lea: Oriunde merg în imperiu, chiar dacă nu cunosc pe nimeni, sunt liniștit; sunt un roman printre romani, un creștin printre alți creștini, un om printre oameni; aceleași legi, o singură credință, un singur înger mă apără, sunt pretutindeni la mine.

Nu în ultimul rând, atenția primului împărat roman creștin a fost îndreptată și către marile valori ale umanității: demnitatea, libertatea, egalitatea, solidaritatea, cetățenia și justiția, mărturie stând legislația sa creștină dintre anii 316-320. 

De ce ne mai amintit de ei și astăzi?

Sfântul Constantin cel Mare este pentru conducătorul de azi un model spre care acesta poate și trebuie să privească. Împăratul a înțeles că un conducător trebuie să aibă drept obiective principale pacea, legea, bunăstarea, sănătatea și autoritatea suverană.

Un lucru extrem de important este și modul cum și-au exprimat împărații Constanțiu, Elena și Constantin religiozitatea la palat și înaintea supușilor lui. De remarcat că niciunul dintre ei nu a impus credința personală celorlalți. Ei au fost primii martori și apărători ai toleranței religioase, stabilind că fiecare om are dreptul să-și aleagă religia și dreptul de a o practica în deplină libertate. Însă, acceptarea libertății celuilalt pornește din înțelegerea realității.

Observăm că acest mod – doar mărturisirea credinței, nu revoltă și nici război religios, fără răspuns violent individual sau organizat – a fost firescul Bisericii, al martirilor și al creștinilor: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc, rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc…ca să fiți fiii Celui Preaînalt” (Luca, 6, 35-36).

Omul zilelor noastre trebuie să-și aducă aminte că încă din secolul al IV-lea familia Sfântului împărat Constantin cel Mare a respectat toleranța religioasă și a legiferat-o prin Edictul de la Milano (312/313).

De la acest împărat iubit de Domnul Hristos avem ziua Duminicii ca zi de odihnă, de rugăciune, de slujire lui Dumnezeu.

Prin politica sa religioasă inițiată în contextul marii persecuții, familia Sfântului împărat Constantin cel Mare a dovedit că religia creștină nu poate fi distrusă definitiv nici măcar prin măsuri persecutorii deosebit de aspre, aceste acte îndreptate împotriva creștinilor stârnesc doar mânia lui Dumnezeu.

Însă, moștenirea cea mai valoroasă spre care privim și astăzi este indiscutabil modelul familiei imperiale a Sfântului împărat Constantin cel Mare. În contextul celei mai mari persecuții îndreptate împotriva creștinismului, membrii familiei imperiale reactualizează mesajul Mântuitorului: „Și lumea trece și pofta ei, dar cel care face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2, 17). Augustul Constanțiu și apoi fiul său care i-a urmat la guvernare au dovedit prin politica lor imperială că viața trăită după poruncile Dumnezeului creștinilor este diferită de viața lumii, de modul egoist și materialist al lumii.

Astăzi Statul poate privi cu încredere la competența bimilenară a Bisericii în susținerea operei de caritate, căci baza filantropiei trebuie căutată în învățătura Bisericii, în formularea dimensiunii educative și culturale a proiectului social, dar mai ales în consolidarea familiei, puternic afectată de criza valorilor, de instabilitatea economică și de curentul secularizării societății moderne. Prin susținerea creștinismului de către casa imperială, familia romană a dobândit stabilitate și coeziune. Deci, creștinismul poate fi un factor puternic de comuniune personală în societatea modernă. Biserica a convins că are toate potențele susținerii unui program educativ, cultural, umanitar și social-filantropic menit să ajute Statul în asigurarea bunăstării cetățenilor lui și a siguranței lor.

Consider că astăzi creștinismul este supus la o mare provocare – războiul diplomatic și armat din Orient, cu o puternică nuanță religioasă. Ca și în perioada dinaintea guvernării constantiniene, astăzi creștinii sunt prigoniți și omorâți zilnic pentru credința lor. Este imperios necesar să ne amintim de sfârșitul secolului al III-lea și începutul celui de-al IV-lea.

Rânduiala dumnezeiască a făcut ca părticele din sfintele lor moaște să fie cinstite și în țara noastră, în Catedrala patriarhală din București și în alte biserici cu hramul lor.

Prof. dr. Marian-Emanoil Păun

 


Atasate la articol:


Sfintii_Imparati1


slujiri_arhieresti_marti_1


Comments are closed.