11.07.2019 – Despre genealogia monahismului creştin (1)

Genealogia monahismului a reprezentat o problemă spinoasă pentru multe persoane care  s-au înhămat la elucidarea acesteia. Mulţi s-au grăbit să dea verdictul final crezând că în sfârşit au făcut lumină în acest caz, însă s-a dovedit că lucrurile stau cu totul altfel.În ceea ce priveşte aceste incercari de găsire a rădăcinilor monahismului, un rol important în expunerea şi analizarea acestora îl are opera Părintelui Picu Ocoleanu intitulată Harisma filozofiei duhovniceşti – Introducere in genealogia teologică a monahosmului creştin . Aici ne sunt prezentate eseurile lui J.C.O’Neill cu incursiuni in recenzia lui Eusebiu de Cezareea la tratatul lui Filon Alexandrinul Despre viaţa contemplativă , ideile profesorului Emilian Popescu influenţate de Convorbirile duhovniceşti ale Sfântului Ioan Cassian, ipotezele unor teologi protestanţi precum Hermann Weingarten, Erwin Prenschen Adolf Harnack, Karl Heussi, studiile lui Suso Frank, Monahul Columba Stewart, Antonie Guillaumont, Samuel Rubenson, Phillip Rousseau sau a profesoarei germane de la Erlangen, Fairy von Lilienfeld.

J.C.O’Neill a încercat să elucideze problema genealogiei monahismului punând accentul pe succesul pe care l-au avut scrierile aprocrife iudaice în sânul monahismului. Concluzia la care ajunge acesta este ca monahismul creştin nu este altceva decât o continuare a fenomenului ascetic iudaic, sprjinindu-şi ipoteza pe faptul că monahismul nu-şi are începutul legat de persoana Sfântului Antonie cel Mare sau  a Sfântului Pahomie, fiind prezent şi înaintea acestora. Din biografiile celor doi rezultă faptul că ei nu sunt promotorii vieţii monahale, ci continuatorii unor tradiţii deja existente, tradiţii duse mai departe de aceştia şi desăvârşite în cele din urmă.Teologul britanic se foloseşte de Convorbirile duhovniceşti ale Sfântului Ioan Cassian care face o genealogie a monahismului, si de recenzia facută de Eusebiu de Cezareea la opera Despre viaţa contemplativă a lui Filon Alexandrinul unde se vorbeste de maniera de vieţuire a asceţilor evrei numiţi „terapeuti”. Lui O’Neill i se pare relevantă asemanarea dintre felul în care vieţuiau terapeuţii evrei din primul veac şi cel al monahilor egipteni ai secolelor III- IV, precum si faptul că incă din perioada apostolică vieţuirea monahală s-a bucurat de o continuitate neîntreruptă (Pr. Lect. Univ. Dr. Picu Ocoleanu, Harisma filozofiei duhovniceşti – Introducere în genealogia teologică a monahismului creştin, Ed. Christiana, Bucureşti, 2008, pp.11-16).

            Mitropolitul Ierotei Vlahos vede o trăire monahală la profeţii Vechiului Testament, la ucenicii lui Hirstos, la martirii din Biserica veche, de fapt vede o continuitate a vietuiri monahale, iar acest lucru îl face să concluzioneze „astfel, monahii adevăraţi şi curaţi, care petrec o viaţă harismatică, sunt urmaşii profeţilor, apostolilor şi martirilor, deci continuă viaţa profetică, apostolică şi martirică şi exprimă duhul adevarat al Bisericii…” (Mitr. Ierotei Vlahos, Monahismul ortodox ca viaţă profetică, apostolică şi martirică, trad. Monahul Calist, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2005, p.16).

          Analizând poziţia luată de O’Neill şi Ierotei Vlahos, Părintele Picu Ocoleanu subliniază faptul că „monahismul nu poate fi prezentat ca existând in mod neintrerupt din perioada profeţilor veterotestamentari. Desigur, apariţia lui este un fenomen uluitor, iar similitudinile sale cu viaţa profeţilor din Vechiu Testament sunt mari.Ele nu se explică însă prin existenţa unei continuităţi neîntrerupte, ci prin tradiţia comună, iudeo-creştină din care face parte. Monahismul creştin îşi face apariţia ca fenomen istoric concret abia în secolul al III lea d.Hr.din sânul Bisericii primare si ca rod al acesteia.” (Pr. Lect. Univ. Dr. Picu Ocoleanu, Harisma filozofiei…., p.111).      

            Apare apoi ipoteza că viaţa monahală şi-ar avea radăcinile înfipte în comunitatea creştină primară din Ierusalim aşa cum rezultă din operele Sfântului Ioan Cassian si Eusebiu de Cezareea, fiind adus ca argument acel episod din Faptele Apostolilor în care ni se spune că toţi vindeau ceea ce aveau, împărteau banii după trebuinţa fiecaruia, îşi vindeau ceea ce aveau în posesie şi aduceau apostolilor banii obţinuţi, iar aceştia dădeau fiecăruia în funcţie de nevoi. Este oferită astfel o genealogie apostolică a monahismului, susţinându-se că prima formă sub care apare viaţa monahală este chinovia, iar vieţuirea idioritmică ar fi apărut mai târziu din dorinţa unora de a trăi mai virtuos. Aceasta genealogie este nulă din punct de vedere istoric, este o genealogie fictivă care doreşte stabilirea unei conexiuni între comunitatea ierusalimiteană primară şi vieţuirea monahală a Egiptului, pare a fi mai degrabă o genealogie teologică.

            Antoine Guillaumont incearcă şi el să descurce iţele incurcate ale originii monahismului si purcede la drum prin analizarea conceptului de „monah” şi „monotropos” ca variaţiune a primului. Prin „monah” se inţelegea „celibatar, un înfrânat care renunţă la casatorie”, un om care trăia in singuratate, izolandu-se de restul lumii pentru „a se consacra vieţii contemplative”,ceea ce ne aduce cu găndul la ideea că „apariţia monahismului creştin s-ar incadra într-o cultură a abstinenţei mai larg raspandită în lumea antică, mai ales în Orientul semit şi în special la poporul evreu din perioada elenistica”. „Monotropos” face referire la cineva care „ nu admite nici un fel de împărţire a vieţi lui … cel care nu are decat un singur scop şi un singur ţel, acela de a-L sluji ( pe Dumnezeu) … lasa deoparte preocupările omeneşti, o face tocmai spre a-i sluji doar Celui ce este, spre a trăi numai pentru Dumnezeu”. Monotropos caracterizează viaţa contemplativă, neamestecată, fără însoţirea cu oamnenii, singuratică, dedicată unei singure lucrări. Monotropia se atinge prin abstineţa, celibat si asceza, iar „idealul monotropiei este, în sine de sorginte paulină si rămâne viu in comunităţile creştine siriace unde existenţa ascetica neîmpărţită reprezintă marca specifică a vieţii tuturor credincioşilor si nu doar a unei elite minoritare”.     

(Pr. Ionuţ Brânaru, Parohia „Sf. Treime”, Morunglav, Olt)

 

  

           

 


Comments are closed.