11.07.2019 – Teologie şi viaţă ascetică în Pustia Egiptului

Un interes deosebit au avut majoritatea cercetătorilor pentru monahismul egiptean, deoarece îl credeau monahismul prin excelenţă, vedeau în el numitorul comun al tuturor celorlalte tipuri de monahism. Pustiul Egiptului şi Părinţii deşertului au frapat mereu, au fascinat pentru că au venit cu ceva nou, nemaivăzut. Noutatea Egiptului este retragerea în pustie, ruperea de lume, un pelerinaj în inima deşertului spre descoperirea lui Dumnezeu.

            Părinţii deşertului au fost asceţi aspri care au făcut minuni, s-au luptat cu demonii, mari mistici ce au dus viaţă angelică, iar printre aceştia se găsesc nume precum: Antonie, Ieronim,Onufrie, Ioan Colov, Macarie, Simeon,Amun, Pafnutie, etc. Ceea ce îi face distinctivi pe aceşti Părinţi ai deşertului sunt două trăsături: vieţuirea în inima deşertului, nu ca ceilalţi monahi egipteni care locuiau în proximitatea cetăţilor, şi sunt singurii care exercită o paternitate specială, care îi face să fie numiţi „avva” (Lucien Regnault, Viaţa cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului al IV-lea, ediţia a II-a, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2004, pp.11-12). Părinţii deşertului vin cu ceva nou în lumea monastică şi anume exodul anahoreţilor creştini. Până în acel moment asceţii trăiau, fie în comunitate, fie în imediata apropiere a cetăţii. În primele trei secole, cei care renunţau la căsătorie cu scopul de a duce un trai ascetic, rămâneau lângă comunitatea din care făceau parte şi păstrau legături cu apropiaţii, precum şi o parte din bunuri pentru a-şi asigura existenţa. Au fost unii care au lăsat totul, hotărându-se să meargă în deşertul cel dinăuntru, în pustiu, nu în deşertul apropiat ca ceilalţi, iar acolo şi-au găsit un loc potrivit de a vieţui fără a fi deranjaţi de cineva. Astfel „Antonie se va stabili la picioarele Muntelui Qolzum, la 50 de km de Marea Roşie. Originari din deltă, Amun şi Macarie se vor îndrepta spre sud-vest spre a se aşeza, cel dintâi în Nitria, apoi în Kellia, cel de-al doilea chiar mai la sud, în Sketis”. Aceştia au luat drumul deşertului pentru totdeauna, au plecat în pustiu cu gândul de a vieţui numai pentru Dumnezeu şi a muri acolo, de aceea „anahoreza este, fără îndoială, fenomenul cel mai spectaculos al monahismului, aşa cum se manifestă el în Biserică … iar ţelul este de a călăuzi spre dobândirea a ceea ce literatura monastică numeşte şi ea, isihia”.

            Virtuţile Părinţilor deşertului erau cunoscute celor din anturajul lor înainte de retragerea în pustiu şi pentru a se feri de slava oamenilor au ales să fugă din lume. Acest exod în deşert nu reprezintă un abandon al comunităţii ecleziale, nu este o dezertare, ci este un lucru demn de laudă şi admiraţie. Anahoreţii sunt văzuţi ca nişte prieteni ai lui Dumnezeu care nu au fugit de legăturile cu semenii din mizantropie căci „monahul fuge de lume nu pentru că urăşte lumea, ci pentru că în modul acesta o va ajuta mai mult – prin rugăciunea sa – în lucruri care nu se fac omeneşte, ci numai prin intervenţie dumnezeiască”. Cetăţenii deşertului se afundă în pustiu pentru a-şi desăvârşi renunţarea la lume, la bogăţii, la plăcerile pământeşti şi la slava semenilor, ei renunţă la rolul lor din scena vieţii cotidiene, existând doar pentru Dumnezeu. „Cel ce vrea să fie monah adevărat trebuie să aibă cea mai mare sărăcie, să caute cum ar putea trăi ăi fără cele necesare”, de aceea el „se depărtează de lume şi de toată deşertăciunea ei, adică de cele rele care se săvârşesc în ea şi care nu sunt de la Dumnezeu: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii. Împotriva acestora, călugărul luptă cu arma fecioriei, a sărăciei şi a ascultării necondiţionate …” Cu cât se depărtau mai mult de lume, anahoreţii, cu atât erau mai aproape de Dumnezeu, cu cât se depărtau de mângâierile celor efemere, cu atât mai mult se învredniceau de bucuria divină întru Duhul Sfânt. Vigilenţa continuă, un discernământ inţelept, o asceză constantă şi o rugăciune stăruitoare reprezintă singura activitate, unica ocupaţie a cetăţenilor pustiului pentru a se goli de tot ceea ce ar fi putut să-i facă să renunţe.

            Apare la un moment dat nevoia de a fi ajutaţi, susţinuţi, sfătuiţi şi călăuziţi de cineva mai puternic şi mai înţelept, născându-se astfel raporturi cu caracter filial gen învăţător – ucenic. Această paternitate „provine din iniţiativa unui monah care-i cere altuia să-l îndrume personal pe calea mântuirii … se preda cu totul în mâinile unui om al lui Dumnezeu, de la care aştepta totul, se abandona ca un copil părintelui său, de aceea îl numea pe acesta avva”. „Avva” era numit doar monahul capabil de a fi părinte duhovnicesc pentru ceilalţi, el era omul cuvântului, cel căruia i se cerea cuvânt de învăţătură, adică o îndrumare spre mântuire. De aceea „celebrii monahi ai pustiei … reprezentau pentru cei ce doreau să fie călăuziţi duhovniceşte de către aceştia, după cum se ştie, persoane purtătoare ale Duhului Sfânt”.

            Deşertul Egiptului era un loc nelocuit, pământul era sterp şi nu putea furniza cele necesare subzistenţei şi era socotit tărâmul morţii, provocând astfel teamă şi repulsie „deşertul nu este doar pământ sterp, ci şi spaţiu al mormintelor, un domeniu al morţii, în care egipteanul nu se aventura niciodată fără teamă … apare ca un sălaş prin excelenţă al demonilor” (Antoine Guillaumont, Originile vieţii monahale….,pp. 104-105). Dar asta nu i-a împiedicat pe anahoreţi să pătrundă pe acest tărâm şi să înfiinţeze adevărate centre ale vieţii anahoretice cum sunt: Nitria, Kellia, Sketis.

(Pr. Ionuţ Brânaru, Parohia „Sf. Treime”, Morunglav, Olt)


Comments are closed.