11.07.2019 – Din învăţăturile Sfântului Antonie cel Mare

Cuviosul Antonie ducea zi de zi o viaţă de rugăciune şi de muncă pe care le împletea armonios, iar această viaţă era mai intensă noaptea încât ajungea să se plângă de răsăritul soarelui. Rugăciunea trebuie să fie activitatea esnţială a monahului, ea trebuie să fie continuă şi să-i însoţească toate activităţile. Când se afla la marginea cetăţii, trăind în asceză, Antonie lucra şi se ruga neîncetat pentru că prin munca sa îşi putea duce existenţa şi  putea  face şi milostenie cu săracii (Lucien Regnault, Viaţa cotidiană a Părinţilor…..,pp. 120-121). Plictiseala născută din rutină poate pune stăpânire pe monah, lucru care i s-a întâmplat şi lui Antonie, însă primeşte o lecţie din partea unui înger, acţiunea fiind surprinsă în prima apoftegmă a Patericului egiptean. Dezgustat şi descurajat, Antonie cere la Dumnezeu un sfat pentru a ieşi din deznădejdea sa şi a văzut un înegr care împletea o funie, apoi se ruga, iar împletea şi se ruga, iar acesta îi cere să facă şi el asemenea pentru a se mântui (Apoftegma I a avvei Antonie în Patericul egiptean sau Apoftegmele părinţilor noştri din pustia Egiptului, trad. Dan Ungureanu, Ed. Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei, Timişoara, 2002, p. 18). Iată că simbioza dintre muncă şi rugăciune este antidotul akediei şi ai întunecaţilor loghismoi . Modificarea poziţiei corpului, asociată schimbării îndeletnicirii, sfâşie monotonia statului în chilie şi îl obligă pe monah să rămână treaz trupeşte şi duhovniceşte.  Monahului trebuie să-i fie lene să fie leneş pentru că spune Apostolul „cine nu vrea să lucreze, acela să nu mănânce”, iar acest lucru duce şi la împlinirea poruncii iubirii aproapelui căci trebuie să muncească „ca să aibă să dea şi celui ce nu are”(Efeseni 4,28), sau cum spunea Nicolae Iorga „de ce odihna înainte de moarte, când te aşteaptă cea de după moarte?” Călugării egipteni respectau acest dublu precept (rugăciunea şi munca) care poate fi regăsit într-o apoftegmă care ni s-a păstrat în limba latină labora manibus tuis et ora Deum incessanter .Astfel ora et labora devine formula din care monahismul occidental îşi va face deviză. Reprezentativă în acest sens este prima apoftegmă a avvei Lukios care le demonstrează celor doi masalieni că nu se roagă neîncetat aşa cum pretind, ci el este cel care o face, chiar dacă asta înseamnă să împletească rugăciunea cu munca.

            Antonie cerea fraţilor ca în ficare zi să pună început bun vieţii lor, să aibă mereu în minte gândul morţii, să trăiască fiecare zi ca şi cum ar fi ultima şi astfel să încerce să vieţuiască cât mai plăcut lui Dumnezeu. Gândul morţii trebuie să-i slujească omului în orice clipă, trăind trebuie să se gândească la moarte, dar nu cu frică ci ca şi când ar fi un câştig (Sf. Ap. Pavel). De aceea Antonie vorbeşte despre „lucrarea cea mare a omului”. Monahul trebuie să consacre lui Dumnezeu atât actele exterioare cât şi activitatea interioară. Atenţia acestuia poate fi reţinută de amintirile trecutului care includ şi memoria păcatelor săvârşite, păcate care trebuie plânse mereu. Apropierea de Dumnezeu face observarea păcatelor tot mai adâncă, însă hotărârea de a nu le mai repeta trebuie să fie mai puternică decât regretul săvârşirii acestora. De aceea monahul trebuie să fie mereu cu mintea limpede şi să supravegheze gândurile care năvălesc asupra lui, iar acest lucru este sintetizat în ceea ce se numeşte paza inimii. Retrăgându-se din lume, nimic din afară nu-l mai poate împinge spre păcat, primejdiile vin acum dinăuntru. Antonie spunea că în momentul în care monahul se retrage în pustie nu mai duce cele trei războaie, al auzirii, al vederii şi al grăirii, rămânând să lupte doar cu gândul desfrânării şi al akediei.

            Gândurile care forţează poarta inimii monahului pot fi îndepărtate prin frica de Dumnezeu care îi oferă vigilenţă şi harisma discernământului. Aceste gânduri trebuie respinse, nu trebuie să aibă loc o învoire cu ele pentru că în acest caz nu mai este decât un mic pas până la punerea lor în practică, dar şi simpla învoire cu acestea este un păcat. Soluţia găsită de Antonie în acest sens era notarea faptelor şi mişcărilor sufletului, iar apoi fraţii trebuia să şi le facă cunoscute reciproc căci ruşinea ăi va opri de la a mai păcătui. Însă mai la îndemână era recitarea unor fragmente din Sfânta Scriptură sau rugăciunea care este „arma prin excelenţă a luptei duhovniceşti … era în acelaşi timp scutul care-i proteja şi lancea cu care-l atacau pe vrăjmaşul”

            Toate aceste învăţături împărtăşite fraţilor monahi şi pe care le găsim în apoftegmele din Pateric şi Filocalie au atras atenţia asupra persoanei Sfântului Antonie care era văzut mai mult ca un om simplu, un om de rând, neştiutor de carte, şi nu un filozof chiar dacă grăia asemenea unuia. Această contradicţie dintre imaginea Sfântului Antonie de ţăran simplu şi cea de filozif este aparentă. Poate fi filozof doar dacă îl privim ca reprezentant în pustiu al filozofiei creştine, al adevăratei filozofii, ca promotor al monahismului anahoretic care este un „modus vivendi filozofic este o filozofie a ascultării de poruncile divine”. În primul volum al Filocaliei, Sfântul Antonie vorbeşte despre omul raţional, adică despre adevăratul filozof, cel care are „sufletul raţional, poate să deosebească ce este binele şi ce este răul … omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă”. Pentru monahi filozofia are multe în comun cu trăirea în nevoinţă, iar adevărata filozofie era în Biserică, iar esenţa acesteia pare a fi smerenia. „Părinţii pustiei reprezintă pentru contemporanii lor adevăraţii filozofi, înzestraţi ca pnevmatofori cu darul duhovnicesc al înaimte cunoaşterii” pentru că „înţeleptul nu e cel ce ştie multe ci acela care ştie cele de folos”. 

            Gândirea Părinţilor deşertului s-a rafinat şi s-a îmbogăţit foarte mult pentru că atenţia, reflecţia şi activitatea minţii anahoratului au fost favorizate de condiţiile privilegiate de singurătate şi tăcere. De cele mai multe ori ei „au fost consideraţi duşmani feroce ai inteligenţei şi ai muncii intelectuale … nu ei sunt cei care au dezvoltat ştiinţa teologică, dar au jucat un rol capital în istoria spiritualităţii creştine … apoftegmele lor mărturisesc o înţelepciune profundă şi o psihologie remarcabilă … strămoşi ai psihologilor şi psihanaliştilor moderni, ei au împins înainte mai mult decât toţi înaintaşii lor explorarea eului, a lumii interioare în care se exercită activitatea propriu-zis umană şi se realizează adevăratul destin al omului”.

 

(Pr. Ionuţ Brânaru, Parohia „Sf. Treime”, Morunglav, Olt)

           

 


Comments are closed.