12.07.2019 – Idealul sfințeniei în Biserică

 

                    Biserica este adunarea tuturor ucenicilor Domnului fie ei încă pe pământ sau deja plecați în casa Tatălui Ceresc – adunați în jurul Învățătorului. De altfel, termenul de Biserică vine de la cuvântul grecesc „ekklesia” folosit de anticii atenieni spre a desemna adunarea cetățenilor.

                     După întemeierea Bisericii lui Hristos, mântuire nu mai există în afara Lui. Există totuși întrebarea: Cum este cu putință să te mai mântuiești prin Hristos de vreme ce El s-a înălțat de pe pământ? La această întrebare răspundem că Mântuitorul ne-a asigurat de prezența sa până la sfârșitul veacurilor. Căci unde sunt doi sau trei adunați în numele Lui, acolo este și El în mijlocul lor. Și în chipul acesta obștea credincioșilor în Iisus Hristos alcătuiesc Biserica Sa.  Obștea aceasta sau Biserica, Mântuitorul a întemeiat-o în chipul cel mai desăvârșit. Pe unii i-a pus Apostoli, pe alții învățători, pe alții slujitori ai celor sfinte și unii rămânând ascultători ca și cum ar asculta pr Domnul însuși. Iar cap al acestei obști, adică a Bisericii fiind însuși Iisus Hristos, iar noi credincioșii fiind în parte mădulare.

                      În Biserică, omul folosește atributul dat lui de Dumnezeu încă de la naștere și anume liberu albitru. Acest atribut îl folosim fiecare dintre noi atunci când consimțim să urmăm pe Hristos și să împlinim poruncile sale sau dimpotrivă, ignorând toate acestea și în consecință îndepărtându-ne de Creator. Libertatea aceasta putem să o folosim în scopul dobândirii mântuirii, a unei vieți sfinte pentru că: „Sfânt este Dumnezeu”.

                       Sfântul este tipul umanității celei noi. Sfințenia se manifestă adesea ca bunătate, ca răbdare, la un om care are în el izvorul unei vieți fericite. Poate că vom putea să fim prezenți prin viața noastră, revărsând bunătate, înțelegere și gingășie, mai ale sîn situațiile nefericite: ale bolnavilor, ale săracilor și ale celor disprețuiți. Să fim acolo, sa-l ajutăm pe celălalt să iasă dintr-o situație disperată, luându-l de mână și însoțindu-l.

                       Din nefericire, în timpurile pe care le trăim există o mare neclaritate asupra noţiunii de sfinţenie sau despre cum se poate ajunge la ea. De foarte mule ori, sfinţii sunt priviţi de oameni ca fiind nişte eroi, nişte oameni cu puteri deosebite, puteri la care greu s-ar putea ajunge ori dobândi. Sfinţenia pare a fi ceva vrednic de lăudat, dar imposibil de realizat, mai ales într-o societate în care anormalul este considerat normal, într-o lume care parcă doreşte să se rupă de ceea ce reprezintă moralitatea şi îşi caută idealuri total diferite de cele care ar trebui să ducă dincolo de ceea ce este trupul. Sfinţenia pare a fi ceva demodat, ceva care aparţine de un timp trecut sau care se mai caută undeva, poate, „pe la ţară”.

                        Sfinţenia, însă, poate fi şi este o stare duhovnicească la care omul poate ajunge, dar pentru aceasta este nevoie ca ea să fie scopul vieţii fiecăruia dintre noi, dacă dorim să gustăm din bucuriile Împărăţiei lui Dumnezeu. De fapt, Însuşi Dumnezeu spune: „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru sfânt sunt” (Levitic 11, 44 ).

                       Sfântul Grigorie Palama, într-una din scrierile sale, spune că îndumnezeirea sau sfinţenia nu sunt altceva decât asemănare şi unire cu Dumnezeu (Despre împărtăşirea dumnezeiască), iar marele Apostol Pavel în cartea sa către Efeseni în capitulul doi zice următoarele: „nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Însuşi Hristos”.

                  Una din însușirile Bisericii este „Sfințenia”. Sfințenia Bisericii provine din strânsa unire cu Hristos, este însușirea prin care se manifestă puterea mântuitoare a lui Hristos prin Biserică. Nu se poate dobândi mântuire fără participarea la sfințenia lui Hristos lucrătoare în Biserică.

                  Hristos este sfânt mai întâi pentru că este Dumnezeu. Sfințenia este o însușire a lui Dumnezeu. Creatura nu are sfințenia decât prin participare. De aceea unde nu se afirmă participarea la El, nu se afirmă nici sfințenia creaturii. Oriunde se manifestă Dumnezeu, se trăiește sfințenia Lui, ca ceva care este cu totul deosebit de lume, dar care și comunică energia harului în vederea purificării omului în fața lui Dumnezeu, din pricina păcătoșeniei proprii care împiedică deplina participare la sfințenia Lui (Isaia 6,5-57). În Vechiul Testament se vorbește continuu despre sfințenia lui Dumnezeu. Ea umple locul unde apare Dumnezeu, strălucește prin persoanele apropiate Lui și lasă o urmă în aceste personae după ce Dumnezeu s-a apropiat de ele.

                    Trebuie să menționăm că nimeni dintre muritori nu este fără de păcat viețuind în această lume. Numai Mântuitorul Hristos, Dumnezeu-Om, este fără de păcat (Ioan 8,46). De aceea Biserica a consemnat erezia pelagiană, după care omul ar avea putința nepăcătuirii perfecte, învățând în legătură cu aceasta că și sfinții, întrucât săvârșesc și ei unele păcate, se roagă nu numai din smerenie, ci și pentru iertarea greșelilor lor. Despre posibilitatea căderii drepților dar și despre recâștigarea stării de dreptate ne dă mărturie Sfânta Scriptură: Îngerii cei răi și Iuda Iscarioteanul, proorocul David, Apostolul Petru ( Matei 26,69-75/ Ioan 21,15-10)

                 Sfântul Ioan Gură de Aur  ne vorbește în multe rânduri despre planul lui Dumnezeu în legătură cu omul cel căzut. Ruperea omului de Dumnezeu a adus în lume răul moral şi fizic. Totodată a provocat şi mişcarea Ziditorului pentru a-1 întoarce înapoi pe om, pe care l-a chemat la El şi l-a învăţat prin îngeri, prin proroci şi în general prin legea Vechiului Testament. Această mişcare nu a dat rezultate şi răul creştea. Omul era în pericol să pătimească lucruri mai rele

decat ceea ce păţise la potopul lui Noe, De aceea Dumnezeu a şi pus în aplicare planul recapitulării, „a găsit această iconomie, cea prin har”, adică Biserica, prin care înfăptuieşte recapitularea, care inseamnă punere-impreună (ovvaipu;), unire a omului cu Dumnezeu.

                      Sfinţenia credincioşilor a fost aspiraţia unică şi sfântă a lui Hrisostom, de vreme ce pentru aceasta „şi-a vărsat sangele” Domnul şi de vreme ce prin aceasta omul îşi dobândeşte iarăşi „îndrăzneala” la Dumnezeu.

                      Aşa cum a accentuat Grigorie Teologul, şi Hrisostom subliniază că drumurile virtuţii sunt multe, din care pricină şi sfinţii diferă între ei, după cum diferă şi mărgăritar de mărgăritar. Astfel, avem credincioşi care se sfinţesc îndrumând la nevoinţă, ca păstorii, mădularele Bisericii.

Imposibilitatea dobândirii sfinţeniei absolute se datorează faptului că omul, participând la taina lui Hristos, nu se înstrăinează de firea sa şi de influenţa ei, de însuşirile ei. Prin urmare omul nu devine „prin fire” sfânt, nu dobandeşte o sfinţenie naturală. Devine sfânt după har şi din acest motiv nu are atotcunoaşterea, nu le ştie pe toate, „nu toate le-au ştiut sfinţii” (PG 62, 415).

                  Sfântul este ucenicul lui Hristos, cufundat într-o adâncă şi continuă rugăciune, trăitor în lumea cea păcătoasă şi zbuciumată, dar în acelaşi timp nemaiaparţinând lumii, ci lui Hristos. Se împărtăşeşte de bunurile materiale ale acestei vieţi, ca şi cum nici nu s-ar atinge de ele, fiindcă hrana sa este pregustarea vieţii veşnice, prin Sfânta Euharistie. Este iubit de credincioşii simpli, profund devotaţi, dar este adânc zbuciumat de cei care ar trebui să îi fie alături. Este sensibil, dar devine tare ca stânca, atunci când îl asaltează necazurile. Este supus slăbiciunilor omeneşti, cu care se luptă, dar rămâne deasupra lor, biruindu-le prin puterea lui Hristos. Sfântul este cel care arde de iubirea de Hristos şi de semeni. Nu se lasă înfrânt niciodată de rău, chiar dacă uneori firea omenească dă semne de slăbiciune. El îşi dă viaţa pentru Hristos, primind în schimb viaţa cea veşnică.    

                       Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti au contribuit la încetăţenirea unor sărbători ale sfinţilor, sfinţi care s-au nevoit în locuri şi în timpuri diferite. Sfântul Vasile cel Mare, pe lângă sfinţii mucenici ai locului, din Cezareea Capadociei, ca Sfinţii Gordie, Varlaam, Mamant, evocă şi pe cei 40 de Mucenici, care, aşa cum mărturiseşte autorul, devin un bun al tuturor. Sfântul Grigorie de Nyssa evocă personalitatea marelui dascăl al Bisericii universale, Sfântul Efrem Sirul, iar Sfântul Grigorie Teologul, pe cea a Sfântului Atanasie cel Mare, teolog alexandrin, ca unii care sunt în acelaşi timp şi părinţii şi dascălii întregii creştinătăţi răsăritene. Cel care promovează cel mai mult acest aspect al Bisericii locale şi universale, ca unitate în diversitate, reliefată prin cultul sfinţilor, este Sfântul Ioan Gură de Aur. El are marele merit de a populariza multe dintre sărbătorile sfinţilor, şi în special ale sfinţilor mucenici. Sfinţii Mucenici Macabei, Sfânta Ana, mama profetului Samuel, Sfântul Proroc Ilie, Sfântul Mucenic Vavila, Sfântul Ignatie, Sfântul Eustaţie, sfinţii locului din Antiohia, toţi sunt sfinţii Bisericii universal a lui Hristos. De asemenea, prin cuvântările de laudă la Sfântul Mucenic Foca, din Cezareea Capadociei, la Sfântul Mucenic Iulian, din Tarsul Ciliciei, la Sfântul Grigorie Luminătorul, apostolul Armeniei, la Sfinţii Mucenici Egipteni, dar şi la sfinţii mucenici în general, autorii cuvântărilor de laudă întăresc convingerea şi sentimentul credincioşilor că, cinstind pe aceşti sfinţi şi mucenici, elementul universal al Bisericii capătă valenţe naţionale, locale, sfinţii universali ai Bisericii sunt şi sfinţii lor, în deplină comuniune cu sfinţii locului, prin care lucrează aceeaşi sfinţenie şi putere a lui Hristos.

                         Sfinţenia credinciosului în Biserică este o împărtăşire de sfinţenia lui Hristos. Sfinţenia şi puterea sfintelor moaşte este cea mai pertinentă dovadă în acest sens. Sfinţenia nu este apanajul numai al unei categorii de persoane, al unor elite, ci este destinaţia firească a tuturor oamenilor, ca împlinire a făgăduinţei divine. Această chemare la sfinţenie este cea mai actuală chemare pe care o fac autorii cuvântărilor de laudă (Sfinții Părinți), nu numai pentru ascultătorii de atunci, ci pentru întreaga Biserică din toate timpurile.         

 

                                                                                                     Pr. Preda Marius

                                                                                                     Parohia Secui

                   

 

 

Bibliografie

  1. Catehism ortodox, Viu este Dumnezeu, traducere în lb. română de pr. Ioan Nicolae, Alba Iulia 2009, pg. 308.
  2. Protopop prof. univ. Dr. Florea Mureșanu, Grai și suflet românesc, Cluj-Napoca 1997.
  3. M.-A Costa de Beauregard, Mică dogmatică vorbită, traducere din franceză de Pr. Dumitru Stăniloae, Sibiu 1995.
  4. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II.
  5. prof. univ. dr. Dumitru Gh. Radu, Repere morale pentru omul contemporan, Craiova 2007.
  6. Stylianos Papadopoulos, Gândirea teologică a Sf. Ioan Hrisostom, trad. De Lect. Dr. Sabin Preda, București 2013.

 

 


Comments are closed.