12.07.2019 – Iubirea semenilor la Sfântul Vasile cel Mare

Omul este ființa socială, nu solitară și sălbatică. Fiindcă nimic nu caracterizează mai bine natura umană decât faptul de a comunica unul cu altul și de a iubi pe cei asemenea nouă. Sfântul Vasile cel Mare arată că poruncile lui Dumnezeu sunt multe si diferite, dar ele se rezumă în marea poruncă a iubirii, sub cele doua forme ale ei: iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Fără iubire, credința este moartă. Lipsa ei din suflet este la fel de păgubitoare ca și  lipsa luminii pentru ochi. Iubirea prin slujire este o lege a firii umane. Sfântul Părinte a practicat slujirea dezinteresată a dragostei frățești, ceea ce confirmă pe deplin justețea epitetului de „patron al săracilor”.

                   Mai presus decât toate religiile si concepțiile filozofice ale lumii vechi, creștinismul a ridicat pe om la o treapta superioara de viața. El arata lumii virtuți si lecții morale, care nu au fost egalate si nici măcar concepute in afara lui. Si toate acestea, in numele iubirii, care este începutul si sfârșitul vieții creștine.

                Esența creștinismului este iubirea. Dumnezeu însuși este iubire. Lăsând la o parte toate definițiile despre Dumnezeu, creștinul L-a definit prin iubire, „cuvânt adevărat si simplu, mare si sfânt ca Dumnezeu însuși”

              Lumea veche a cunoscut si ea iubirea, dar nu pe cea dumnezeiască. Creștinii si-au schimbat si si-au  înoit viața lor morală numai prin aceasta, prin iubirea lor evanghelică, iubirea de aproapele. Iar aproapele pentru ei este tot omul, chiar si dușmanul. Creștinismul însă, a extins, prin iubire, sfera noțiunii de om la toți oamenii; el a descoperit pe om in parabola Samarineanului, care face milă cu străinul si cu dușmanul său.(Luca X, 29-37)

                 Creștinul iubește. El iubește pe Dumnezeu si pe aproapele. „Iubirea este o virtute prin care Dumnezeu , obiectul fericirii supranaturale, este iubit in virtutea infinitei Sale perfecțiuni, iar aproapele este iubit prin iubirea fata de Dumnezeu, de unde se manifestă obiectul si motivul acestei virtuți”. Creștinul iubește pe semenul său, prin această iubire a divinității, caci „dragostea este deschiderea inimii în mod nelimitat pentru ceilalți in Hristos, dragostea este uitare de sine pentru ceilalți, după pilda si din puterea lui Hristos”. Astfel obiectul primordial al iubirii creștine este Dumnezeu. Dumnezeu își iubește creaturile. Iubirea fata de Dumnezeu nu este însă desăvârșită, numai daca aceasta trece si asupra a ceea ce Dumnezeu iubește, asupra creaturii Sale, asupra omului.

                   Învățătura creștina despre iubire, așa cum o cunoaștem noi astăzi, o regăsim la Marele Ierarh Vasile cel Mare , cu elementele ei fundamentale. Iubirea are pentru el un rol principal, fiindcă nimic nu înfrumusețează si nu îndumnezeește pe om așa cum o face iubirea. Nu a fost un teoretician al iubirii creștine, ci a pus în practică principiile evanghelice, sacrificând totul pentru semenii săi, când aceștia s-au găsit in nevoi si suferințe. Dragostea cea adevărată, pe care trebuie să o avem față de semenii noștri, este in definitiv un dar al Duhului Sfânt.

                  Sfântul Vasile cel Mare spune că, trebuie sa iubim pe Domnul Dumnezeu cu toată puterea aceea care ne este dată pentru iubire, dar trebuie sa iubim si pe aproapele nostru, pentru a fi imitatori ai Tatălui din ceruri, care face sa răsare Soarele, si pe cei rai si pe cei buni; nefiindune îngăduit să cheltuim puterea de a iubi, in alte direcții si scopuri greșite. Este ridicol si total greșit ceea ce săvârșesc unii prin alegerea pe care o fac față de alții și împart numai unora binefacerile iubirii, iar pe ceilalți, nenumărat de mulți, îi îndepărtează de iubirea lor.  Iubirea de semeni, după Sfântul Vasile, este cea de-a doua poruncă, ca ordine si ca putere, fiindcă Dumnezeu ne-a dat si capacitatea practică de a o împlini.

               Pentru Sfântul Vasile cel Mare, iubirea este mișcarea lui Dumnezeu către om si a omului către semen si către Dumnezeu. Iubim prin Dumnezeu și în Dumnezeu. Si iubirea de aproapele este operă a puterii dumnezeiești. Iubirea creștină este incomparabil superioara principiului moral platonic. Iubirea evanghelică este chemarea celui puternic spre cel bolnav, a celui care are către cel care nu are, a lui Dumnezeu către om si a celui mai de jos către cel mai înalt, a omului către Dumnezeu.

                 „Iubirea divinității asigură omului fericirea supremă care nu stă în bunurile iluzorii de aici, ci în jertfă și în abnegația totală pentru cei mici si pentru cei lipsiți. Prin aceasta jertfă si iubire aprinsă față de Dumnezeu si de aproapele, omul imita divinitatea, si ajunge el însuși Dumnezeu pentru cei pe care-i ajută și-i iubește. Numai aceasta iubire si jertfa din iubire garantează nemurirea”. 

                 Sfântul Părinte afirma ca iubirea de Dumnezeu si de aproapele nostru constituie baza oricărei comunități creștine. In același timp, este o datorie sfântă, prin a cărei  îndeplinire dovedim daca suntem cu adevărat ucenici ai Mântuitorului. Ne mai aduce aminte și de porunca Dumnezeului nostru „Prin aceasta vor cunoaște toți, ca sunteți ucenicii Mei , daca veți avea dragoste unii fata de alții”(Ioan XII, 35). Aduce aminte si de cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spunea: „De-as grai in limbile oamenilor si ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare si chimval răsunător…”(I Corinteni  XII, 1-3). Si toate acestea nu ca si când niciuna din virtuțile enumerate n-ar putea fi realizate fără iubire, ci pentru ca dragostea este superioara.       

              Adesea, Sfântul Părinte cere scutirea de poveri, fie in favoarea oamenilor săraci, fie chiar a cetăților sau satelor, apărând pe episcopii eparhiei acuzați pe nedrept, rugând pe un stăpân de a-si ierta un sclav, pe un păgân de a se împăca din nou cu fiul său convertit la creștinism.

              Marele Ierarh si Sfânt al Bisericii creștine, a înțeles profund esența învățăturii creștine, rezumând-o in iubirea fata de Dumnezeu si fata de om. A fost un adevărat trăitor al credinței Mântuitorului Iisus Hristos. El a căutat sa dea viața principiilor înalte ale creștinismului, începând întâi cu sine si continuând în a îndemna spre desăvârșire si pe alții.

               Așadar, precum bunul Dumnezeu dă tuturor părtășia comuna a lumii, făcând să răsare soarele, si peste cei drepți si peste cei nedrepți, tot așa si imitatori lui Dumnezeu sa poarte cu sine aceeași căldura si aceeași cinstire fata de toți oamenii. Acolo unde lipsește dragostea, precum spune Sfântul Ioan Gura de Aur, reiese clar ca diavolul este ura. Deci, precum cel care are dragoste are pe Dumnezeu cu el, tot așa, cel care are ură hrănește pe diavol  într-u sine.

               Pentru aceasta, se cuvine ca dragostea sa fie egala si de același fel la toți, si pentru toți. Si, după cum în noi înșine, suferința fiecăruia din mădularele bolnave atinge, deopotrivă, întregul corp, dar sunt, cu toate acestea, unele mădulare mai prețuite decât altele, tot așa se cade ca si forma de compătimire si înfățișare a iubirii sa fie la fel din partea fiecăruia, pentru toți cei care trăiesc într-o comunitate. Pentru cei care trăiesc in armonie duhovniceasca nici chiar rudenia de sânge nu este mai mare fata de iubirea manifestata fata de altul. Nici chiar comuniunea de sânge, fie ca cineva ar fie fratele cuiva după trup, sau ar fi fiu, sau fiică, nu va fi socotită ca un grad de rudenie mai mare decât gradul de rudenie spiritual, bazat pe iubirea fata de alții. Cel care urmează natura, în astfel de lucruri se osândește pe sine, pentru ca încă nu s-a îndepărtat cu totul de natura, ci încă mai este condus de trup.

                    Sfântul Părinte, mai spune că acela care iubește pe aproapele său , este numit ca fiind fiu al lui Dumnezeu. Cine iubește pe fratele său, are inima liniștită. Compară de asemenea, în mod sugestiv, viața celor lipsiți de iubirea de semeni si care trăiesc izolați cu cea a liliecilor, socotindu-i pe aceștia chiar superiori, fiindcă trăiesc în comun, pe când oamenii egoiști sunt lipsiți de solidaritatea vieții in comun.

 

Bibliografie

[1] Drd. Rene Broscareanu, Sfanta Treime, icoana a iubirii, in rev. Studii Teologice, nr. 2/ 1989,

2 Protos. Drd. Irineu Pop, Invataminte morale si sociale in opera si activitatea Sfantului Vasile cel Mare, necesare activitatii preotilor in vremea noastra, in rev. Studii Teologice, nr. 3-4/ 1985.

3 Teodor M. Popescu, Caritatea crestina in biserica veche, in rev. Biserica Ortodoxa Romana, an LXIII, nr. 1-3/ 1945.

4 Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Teologie dogmatica ortodoxa, vol II,Bucuresti pg.

5 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Importanta si sensul desavarsirii in monahism, in rev. Studii Teologice, an VII, nr. 3-4/ 1955.

6 Diac. Prof. Teodor Damsa, Bogatia si saracia in lumina omiliilor Sfantului  Vasile cel Mare, in rev. Mitropolia Banatului, an XXIX, nr. 4-6/ 1979.

7 Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Sfantul Vasile cel Mare, despre iubirea fata de Dumnezeu si fata de aproapele, in rev. Mitropolia Olteniei, nr. 4-6/ 1981.

8 Traducere Pr. Prof. Teodor Bodogae, O importanta epistola a Sfantului Vasile cel Mare, Epistola 204 . Catre locuitorii din Neocezareea, in rev. Mitropolia Moldovei si Sucevei, nr. 1-2/ 1979.

 9 Arhim. Epifanie Norocel, Egalitatea oamenilor in conceptia Sfantului Vsile cel Mare, in rev. Mitropolia Moldovei si Sucevei, nr. 5-6/ 1972.

 

 

Pr. Preda Marius, 

Parohia Secui


Comments are closed.