12.07.2019 – Monahismul secolului IV – reper al monahismului contemporan

 Monahismul este un stil de viață ales voit, pentru a facilita apropierea de Dumnezeu și ocuparea cu problemele spirituale proprii și ale celor din jur. El se fundamentează nu pe o poruncă, ci pe sfaturile date de Mântuitorul pentru a ușura mântuirea personală. Aceste sfaturi evanghelice sau apostolice sunt cunoscute astăzi ca voturi monahale ce sunt asumate în momentul tunderii în monahism: sărăcia de bună-voie, castitatea (fecioria),supunerea sau ascultarea întru totul de duhovnic sau stareț.

                   Monahismul creștin a apărut în secolele III-IV, organizat în pustiile Egiptului, Palestinei, Siriei și Asiei Mici. El consta în principal, din retragerea de lume și viețuirea sub cele două forme:

  • eremitică, anahoretică ( izolare completă)
  • chinovială, obștească (organizată în comunități monahale)

                  Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Sfântul Vasile cel Mare a avut un rol hotărâtor în monahismul secolului IV și nu numai, prin regulile monahale date de acesta. Demn de specificat este și deschiderea monahismului răsăritean spre viata socială , mai ales catre nevoile sociale  ale vremii. Aceasta inclinație spre nevoile sociale reiese și din întrebarea : „ Dacă trăiești singur, cui speli picioarele ? ”. Si raspunde că, iubirea aproapelui devine imposibilă cand monahul traieşte solidar. Iar prin rânduielile monahale vasiliene, asceza se îmbina cu studiul si activismul social.

                  Pentru Sfantul Grigore Teologul nimic nu este aşa de frumos ca viața pustnică, ca monahismul. Ea înseamna „ sa-ţi încui simțurile, să ajungi în afara de trup şi de lume, să te adâncești în tine însuți și să nu te apropii de nimic din cele omenești, decât atât cât este de neapărată trebuință, să vorbești cu tine însuți și cu Dumnezeu, să traiești mai presus de cele văzute ”. « Chipul cel dumnezeiesc » este purtat în sufletul monahului, care este neamestecat cu cele omenești. Devine astfel « oglinda nepătată a lui Dumnezeu si a celor dumnezeiești ». Petrece, pe pământ fiind  cu ingerii. Prin lucaraea « Despre fuga în Pont », care este un cuvant de apărare , de motivare, aduce un adevărat elogiu vieții și trăirii monahale.

                Sfantul Ioan Gura de Aur atrage atentia că traiul în chip feciorelnic sau monahic, este însoțit de multa osteneală, iar fecioria presupune nevoință. În fața celor care îmbrățișează o astfel de viată stă însa nădejdea bunătăților viitoare și cununa răsplăților , care dau putere si bărbăție în această luptă de scurtă durata. În acest sens Sfântul Parinte afirma în Omilia XXXVI la Facere : „ Daca am ales să trăim în feciorie , să nu ne uităm că virtutea aceasta este plină de osteneală, nici că fecioria este plină de nevointă, ci să ne gânbdim la soarta pe care o vom moșteni ; și, cu gândul la ea, să infrânăm furia poftei celei rele, să biruim săltările trupului și să curmăm greutatea ostenelilor cu cununa răsplăților. Nădejdea bunătăților este îndestulătoare să ne facă să înfruntăm și primejdiile și să suportăm cu bărbăție și ostenelile virtuții. Când te gândești că lupți numai puțină vreme , și că dacă ai păstrat aprinsă candela fecioriei, dacă ai candelele aprinse și destul untdelemn în ele, adica untdelemnul adunat cu savârșirea faptelor bune, atunci ai să fii învrednicit de acea vietuire fericită și ai să poți să te întalnești cu Mielul. ”

                     Femeile care au îmbrățișat fecioria, viata îngerească, se cuvine cu atât mai mult să petreacă o viata corectă. Haina albastră pe care o purtau monahii și monahiile pe vremea Sfântului Ioan Gura de Aur trebuie să aibă o culoare potolită, să fie largă si nu strânsă pe corp spre a nu se scoate în relief anumite părți ale corpului, care tentează. Monahiile sa fie împodobite cu : sfială, întelepciune, cumpătare, îmbracaminte modestă. Marele Ierarh mai recomandă sinceritate, simplitate, pudoare, cinste si nevinovăție. Cinstea cuvenită fecioarelor depinde de prestanța spirituală pe care acestea o au în raport cu femeile din lume. „ Mânăstirile sunt limanuri linistite iar monahii sunt ca niste luminători care, luminând din înaltime chiar și pe cei ce vin din depărtare… si atragând spre liniștea lor, nu lasă pe nimeni să bâjbâie în intuneric ”.Monahii nu au slugi , sunt lipsiți de fast, de pompă, iar cântările lor sunt placute și pline de iubire fată de Dumnezeu.

                   Iudeii au privit virtutea fecioriei cu dezgust și au refuzat să o accepte. Păgânii au dmirat-o, dar nu au trăit-o. Numai în crestinism această virtute este trăită cu adevărat și este chiar râvnită. În fața oamenilor stă posibilitatea ca ei să aleagă a trăi în feciorie, sau a se căsători. „ Monahii aceştia nu locuiesc în corturi, cu suliţe ca ostaşii , nici cu scuturi şi platoşe; n-au nici una din aceste arme şi totuşi săvîrşesc fapte pe care ostaşii nu le pot săvîrşi nici cu armele. Iar dacă vrei, poţi să-i vezi! Vino, dă-mi mîna, să mer­gem amîndoi pe cîmpul de bătălie şi să vedem bătălia lor. Monahii aceştia luptă în fiecare zi; ucid pe potrivnici, înving toate poftele care ne supără pe noi. Şi vei vedea toate poftele acestea culcate la pămînt, nemaiputînd să facă vreo mişcare. Vei vedea într-adevăr înfăptuit cuvîntul acela apostolic: Cei ce sînt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Ai văzut mulţimea de morţi zăcînd grămadă, ucişi cu sabia Duhului? De aceea nu se aude acolo de beţie, nici de lăcomie la mîncare. O arată masa lor, semnele de biruinţă care stau pe ea. Beţia şi lăcomia la mîncare, această fiară cu multe feţe şi cu multe capete, zace moartă, biruită de băutura de apă. Ca şi Scila şi Hidra din mitologie, beţia are multe capete. Din umil se naşte desfrî-narea, din altul, mînia, din celălalt, lenea, din celălalt, dragostea păcă­toasă; dar toate sînt doborîte la pămînt. Taberele celelalte, ale ostaşilor, sînt biruite toate de aceste patimi, chiar de-ar fi biruit ele zeci de mii de duşmani; în faţa acestor falange de patimi nu pot rezista nici armele, nici suliţele, nici orice altă armă. Şi-i vei găsi pe ostaşi, pe aceşti uriaşi, pe aceşti eroi care au săvîrşit atîtea fapte de bărbăţie pe cîmpul de bătaie, legaţi, fără lanţuri, de somn şi de beţie, zăcînd la pămînt fără să fie ucişi şi fără să aibă răni, ca pe nişte răniţi, dar, mai bine spus, chiar mai rău; că răniţii mai dau un semn de viaţă; dar aceştia nici atîta, ci îndată cad ”.

                   Mânăstirile sunt numite de Sfântul Părinte „limanuri liniștite ”, iar viețuitorii lor  ”luminatori care luminează și atrag prin linistea lor”. Unii contemporani socoteu că, pentru același păcat, gravitatea era mai mare, dacă el era săvârșit de un monah, decât dacă era săvârșit de un laic. Lor le raspunde că și unii și alții, trebuie să împlinească tot aceleasi porunci. Deosebirea stă doar în faptul că unii sunt casatoriți, iar alții nu. Toți vor da socotelă în fața lui Dumnezeu. 

                   Cei din lume dorm și ziua, afirmă Sfântul Părinte, pe când monahii și noaptea priveghează. Cu devărat că sunt fii ai luminii. Ca hrană, monahii consumă unii numai pâine și sare iar altii și untdelemn, iar cei slabi  se „îndulceau din verdețuri și din fasole , bob sau linte”. Dormeau pe frunze de copaci. Ei priveau moartea ca pe o trecere  la viața de dincolo și o priveau cu cea mai mare seninătate. Viața îngerească a monahilor era mult apreciată și cuvântul lor întotdeuna ascultat.

                 Muți dintre tineri erau îndemnați să îmbrățișeze monahismul, însa ceilalti din jurul lor se opuneau, fie că erau părinți sau rude.Se întristau când copii lor se hotărau să trăiască o viata de întelepciune. Uitau că nu este destul să fie parinți, pentru a-i putea învăţa şi ce le este de folos. Și lucrurile erau cu mult mai dificile când parinţii unui tânăr ce alesese vița monahală erau bogați si puternici.    

                 Sfântul Ioana Gura de Aur face o comparație între împarat și monah. Toți sunt îndreptaţi cu privirea spre mai-marii lumii, pe cand călugării sunt abia observați. Tot omul vrea să ajungă conducator de popoare, dar nimeni nu vrea să fie în slujba lui Dumnezeu. Se uita un lucru esențial și anume , acela ca stăpânirea unui împarat se termina cel mai târziu la sfârșitul vietii, adesea și mai devreme. Monahul stăpânește însă, nu oameni ci patimi.  Îşi păstrează liberă mintea și nu îngăduie să se înscauneze în suflet tirania placerilor. Duce un război împotriva demonilor și biruie, fiind încununat de Hristos. Monahul vorbeste cu profeții, iar împaratul cu supușii și slujitorii săi. Noaptea, monahul  slujeste, privegheaza și se roagă, împreună cu îngerii. Împaratul se află adânc în somn. Monahul are o singură haină, în comparatie cu împaratul care are multe alte schimburi de haine. Pe bogați, monahul îi ajută cu sfaturi bune, iar pe săraci îi scapă adesea de săracie. Pe lumea cealaltă, monahul va fi stralucitor și slăvit, pe cand împaratul, „ daca va cârmui pe supusii săi cu dreptate si cu iubire, lucru foarte rar, se va bucura de o mântuire și de o cinste mai mică decât monahul “.

                 Despre nevoința monahilor si a monahiilor vorbeste Sfântul Ioan Gura de Aur si in Omilia a LXX-a cand spune : „ Monahii aceştia n-au o masă ca aceasta, ci cugetă şi trăiesc chiar de pe pămînt viaţa îngerilor. Nu se însoară, nu dorm mult, nu se îmbui­bează; puţin le mai lipseşte ca să fie fără de trup. Nimeni nu poate învinge aşa de uşor pe duşmanii săi ca monahul; îi învinge chiar cînd stă la masă. De aceea profetul spune: Gatit-ai inaintea mea masa, impotriva celor ce ma necajesc”. N-ai greşi dacă ai spune şi despre masa lor aceste cuvinte. Că nimic nu stînjeneşte atîta sufletul ca pofta cea păcă­toasă, ca îmbuibarea, ca beţia, ca păcatele ce se nasc din ele. Ştiu bine aceasta cei care au încercat pe propria lor piele aceste păcate. Dar vei şti şi mai bine deosebirea dintre o masă şi alta dacă ai afla de unde adună banii o masă şi de unde, alta.”

                  În urma celor transmise nouă de Sfinții Părinți, am putea să evidențiem prin cuvinte sărace o simplă definiție a monahismului și anume: monahii sunt oamenii care au ales să poarte jugul lui Hristos, lepădandu-se de lume si ținând votul ascultării, al sărăciei și al curăției. Mânăstirile sunt locurile în care monahii Îl laudă neîncetat pe Dumnezeu.

Bibliografie

  1. Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere, traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, in colectia P.S.B., vol. 21 si 22, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti 1987.
  2. Bria, Diac. Asistent Ion, Teologie si biserica la Sfintii Trei Ierarhi, in rev. Studii Teologice, an XXIII, nr. 1- 2/ 1971
  3. Niscoveanu, Pr. Magistrand Mircea, Aspecte din viata crestina in comentariul Sfantului Ioan Gura de Aur la epistolele pastorale,in rev. Studii Teologice, an XXIII, nr. 7-8/ 1964
  4. Bajau,Pr. Dr. Constantin, Grija fata de om in gandirea patristica a primelor patru veacuri, Craiova 2009

 

 


Comments are closed.