25.07.2019 – SPOVEDANIA PREOTULUI ŞI A CREDINCIOŞILOR (3)

Asistăm astăzi la un fenomen al laicizării clericilor,care ia amploare, la o tratare simplă a calităţii cu care au fost investiţi. Î.P.S. Antonie Plămădeală –mitropolitul Ardealului spunea că ,,laicizarea preoţilor duce la preoţirea laicilor”(8). Vedem acest lucru din faptul că uniforma preoţească a devenit o povară,iar spovedania personală un tabuu despre care nu prea vorbim credincioşilor. Încălcăm astfel principiul echitabilităţii,al respectului de care dorim să ne bucurăm. Sfântul Apostol Pavel ne mustră pentru aceasta: ,, De aceea oricine ai fi tu omule, cel ce judeci pe altul,nu poţi să te dezvinovăţeşti,căci cu judecata cu care judeci pe altul, te osândeşti pe sine-ţi.Pentru că de judecat judeci pe altul, dar faci aceleaşi lucruri. Noi însă ştim că judecata lui Dumnezeu este cu adevărat asupra celor ce fac asemenea lucruri.  Şi socoţi tu, omule că vei scăpa de judecată, prin aceea că osândeşti pe cei ce fac asemenea lucruri, când tu însuţi faci aceleaşi lucruri. Te împăciuieşti cu legea şi te lauzi cu Dumnezeu.Ştii voia lui şi înţelegi mai bine să deosebeşti lucrurile învătând din lege. Te socoţi pe sineţi povăţuitor al orbilor, lumină pentru cei din întuneric,povăţuitorul celor neştiutori,învăţătorul pruncilor,având în lege dreptarul ştiinţei şi al adevărului.Pentru ce dară tu,cel ce înveţi pe altul,nu te înveţi pe tine însuţi? Propovăduieşti să nu se fure ,dar furi; zici să nu se facă desfrânare,dar faci; te îngreţoşezi de idoli,dar furi cele sfinte;te lauzi cu legea,dar necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea legii”. Catastrofala concluzie reiese din predicarea principiilor,aplicarea lor altora,dar nerespectarea lor de către duhovnic. De la justificarea ca fiind învăţător până la condamnare nu mai este decât un pas. Iată de ce :,, Căci din pricina voastră se huleşte numele lui Dumnezeu printre neamuri,precum este scris…Căci iudeul-adică preotul-nu este acela care are înfăţişare de iudeu-cel care poartă uniforma de preot-,nu e aceea de dinafară de pe trup,ci acela e iudeu-preot- care şi pe dinăuntru e iudeu,şi tăierea împrejur  aceea e tăiere împrejur,care e în inimă şi e după duh,iar nu după litera legii.Un astfel de iudeu e de laudă,şi nu la oameni,ci la Dumnezeu”. Vedem la Sfântul Apostol Pavel evidenţierea inadvertenţei dintre ceea ce eşti de fapt şi ceea ce vrei să pari că eşti. Poate că în faţa oamenilor va fi o reuşită, temporară bineînţeles, în ceea ce vrei să pari a fi,dar pe Dumnezeu nu-L poţi înşela.

Demnitatea preoţiei este sublimă,un motiv de mândrie. Dar,cand este transformată în orgoliu şi aroganţă se compromite identitatea cu care am fost investiţi.

,, Preacucernice Părinte Duhovnic” şi ,,Sfinţia ta” sunt termeni uzuali vocaţiei preoţeşti,sunt frumoşi numai atunci când acopăr relităţi. În caz contrar ,descopăr impostura. Acceptarea lor îmbrăcată în pretenţii neîndreptăţite duce la fariseism. Avem exemple nenumărate în care evidenţierea certurilor de genul ,, eşti necinstit Preacucernice”,sau ,,Sfinţia ta ,eşti un om de nimic”, duc la tulburarea maselor şi la desacralizarea temporară a principiilor primite.

Pretenţiile pe care le avem despre noi,că suntem exponenţii lui Dumnezeu,că mânuim datele revelaţiei cu privire la tot ceea ce se poate cunoaşte despre lume,univers,suflet,destin,trebuie să fie drepte,în măsura în care suntem drepţi. De aceea exemplul personal devine calificativ pentru susţinerea credibilităţii în faţa  oamenilor.

Mărturisirea preotului se va face după propria conştiinţă şi în concordanţă cu lucrarea la care a fost chemat. În afara normelor clare arătate de sfinţii părinţi cu privire la demnitatea preoţească,preotul va fi ,,cu timp” şi ,,fără de timp” propriul judecător şi exeget. Relaţia sa cu Dumnezeu constituie atracţia primă a desăvârşirii personale,drept pentru care examenul de conştiinţă devine un îndreptar zilnic. Î.P.S.Antonie Plămădeală evidenţiază cum trebuie să se examineze preotul în fiecare moment al existenţei sale pământeşti:,,Sub interogare a fost şi este şi predicatorul,cel ce învaţă ,preotul. Este el autentic?Crede el în ceea ce predică?Este credincios? E bun? E misionar? Sau e doar un funcţionar care îşi câştigă pâinea cea de toate zilele prin mijlocul acesta”(9).

În timpul vieţii sale ,preotul trebuie să aibă fiorul prezenţei lui Dumnezeu în faţa lui şi el să se simtă ca în faţa lui Dumnezeu. Obişnuinţa cu serviciul divin,implicit cu mărturisirea,în decursul anilor,poate fi transformată.poate fără voie,în desacralizarea slujbelor. Aceasta duce la o laicizare,total nedorită ,a slujitorului. Se cere o atenţie sporită,astfel încât orice zi trăită de cleric să fie asemenea primei zile a hirotoniei.

Spovedania va fi urmărită conform responsabilităţilor impuse de condiţia sa de cleric,corespunzător cu treapta ierarhică pe care o are.

Examenul conştiinţei preotului se va desfăşura după anumite căi care trebuie să le urmeze acesta tot timpul vieţii ,după cum urmează:

  1. Viaţa sa este în concordanţă cu poruncile evanghelice?;
  2. Preocuparea sa este aceea de a fi un creştin veritabil şi un model pentru comunitate,prin credintă,smerenie şi bunătate?;
  3. În toate împrejurările vieţii sale ,ca preot,se identifică ,ca fiind un real şi viu reprezentant al Mântuitorului?;
  4. Prin predica şi cateheza sa intervine în viaţa parohiei,arătând că este un adevărat păstor al turmei ce i sa încredinţat?;
  5. Neglijenţa şi neîmplinirea datoriilor asumate la hirotonie au dus la pierderea sufletelor?;
  6. Administrarea tainelor şi chivernisirea bunurilor sacre a fost îndeplinită cu convingere,punctualitate,fără grabă şi cu vrednicie?;
  7. Îşi coordonează viaţa şi sufletul după principiile evanghelice,cât şi după regulile hotărâte în rânduielile bisericeşti?.

Observăm din cele de mai sus că preoţia reprezintă,fără echivoc,o problemă de vocaţie şi de maturitate. Acolo unde conştiinţa clericului nu urmăreşte îndeplinirea idealului de virtute şi perfectiune,cât şi de misiune,vocaţia devine un fapt care nu ia aparţinut niciodată.

Duhovnicia preotului nu înseamnă altceva decât înduhovnicirea sa personală . Aceasta se poate realiza prin stimularea pietăţii,prin credinţă neîncetată,prin virtute personală şi zel pastoral. Dacă omul cu preotul din persoana sa nu conlucrează în armonie ,apare nevoia remediului duhovnicesc. Acest remediu se înscrie în limitele bine conturate ,care variază începând cu o reculegere ,cu o revigorare a fiinţei clericului în cauza şi poate duce până la oprirea de la săvârşirea celor sfinte,cât şi până la depunerea din preoţie ,dacă situaţia o impune.

Preotul care merge la scaunul spovedaniei,pentru sine,arată că este garantul Bisericii,că are frica lui Dumnezeu şi totodată că îşi recunoaşte continuu stare de moştenitor al păcatului strămoşesc,cât şi dorinţa nestăvilită de ridicare la virtuţile cele mai înalte.

                    Pr. Gheorghe Marius Drugă,

Parohia Zorleasca, Protoieria Slatina I, Olt


Comments are closed.