25.07.2019 – SPOVEDANIA PREOTULUI ŞI A CREDINCIOŞILOR (4)

Mărturisirea credincioşilor.

Actul mărturisirii,în ceea ce îi priveşte pe credincioşi ,trebuie înţeles întâi de toate ca fiind un act al vindecării. Păcatele,considerate ca încălcări morale ce produc mânia lui Dumnezeu,nu înseamnă altceva decât ispăşirea dreptăţii şi a mâiei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu pedepseşte ,ci noi ne autopedepsim pentru că nu acceptam darurile şi dragostea divină.

Conştientizarea penitentului,că păcatul nu este o simplă negare a legii,ci îndepărtarea sa de Dumnezeu,este primordială. Vindecarea păcătosului este concretizată în iluminarea minţii (eliberarea acesteia de stăpânirea raţiunii şi a patimilor) şi de schimbarea patimilor. Când cele două concepte sunt activate, Taina Spovedaniei lucrează la dimensiuni reale.

Duhovnicul trebuie să cunoască modalitatea optima care îl duce pe creştinul păcătos la vindecarea sufletească. Mai exact,se impune ca necesitate absolută eliberarea minţii şi modificarea patimilor,astfel încât sufletul să lucreze conform firii căreia a fost creat şi nu împotriva ei.

Este bine ştiut că, în Taina Spovedaniei,preotul duhovnic primeşte ajutorul dumnezeiesc care vine prin această taină. Însă ,dacă trăirea propriu-zisă a acestuia cât şi pregătirea sa intelectuală nu se ridică la un anumit nivel,care să-l situeze cu mult mai sus în ierarhia duhovnicească faţă de penitent, atunci asistăm la o spovedanie formală. Penitentul nu este îndrumat corect,deci nu poate să se elibereze de patimi şi revine la păcatul pe care l-a săvîrşit cu mare uşurinţă. Certitudinea îndreptării constă tocmai în cele evidenţiate mai sus  şi anume: iluminarea şi eliberarea minţii de patimi,adică lucrarea patimilor să fie independentă de starea minţii,astfel încât patimile să lucreze conform firii. În timpul în care mintea devine rob al raţiunii,iar omul trăieşte şi simte întunericul minţii lui, patimile lucrează contra firii

În timpul îndreptării creştinului, care cere mărturisirea,părintele duhovnic, ca să-l vindece pe acesta, are nevoie,pe lângă Taina Spovedaniei,de cunoaşterea evlaviei şi trăirii ortodoxe. El trebuie să cunoască ,asemenea unui medic,trei lucruri esenţiale în reuşita operaţiei sale :

1.Să facă o diagnosticare corectă a bolii, a păcătosului;

2.Să cunoască foarte bine ce înseamnă sănătatea,adică să ştie cu exactitate unde trebuie să-l îndrume pe om;

3.Să cunoască modalităţile terapeutice corecte şi specifice care să îl conducă pe om de la boală la sănătate,de la păcat la virtute.

Îndeplinite fiind acestea,rezultatul va fi Încununat de atingerea bucuriei spirituale,cu sănătate sufletească. Mitropolitul Hierotheos Vlachos spunea că ,,sănătatea sufletească este iluminarea minţii,drept care omul ajunge la vederea lui Dumnezeu,drept pentru care va trăi acel după asemănare”(10).

Duhovnicul ortodox va înţelege cu desăvârşire că trebuie să cunoască în relaţia sa cu penitentul,metoda ortodoxă de vindecare,să ştie să-l tămăduiască,adică să-l facă viu prin iluminarea minţii şi să-l conducă la îndumnezeire.

Săvârşirea Tainei Spovedaniei într-o atmosfera judiciară nu va face altceva decât să înmulţească patimile.

         ,,Spovedania este calea prin care omul se apropie de Dumnezeu. E ceea ce iubirea lui Dumnezeu oferă omului. Nimeni şi nimic nu-l poate lipsi pe om de această iubire”, spunea părintele Porfirie(11). Urmare acestor afirmaţii, credincioşii, de orice statut, vor fi conştienţi că ,,prin Taina Spovedaniei,orice lucru căzut se ridică şi orice greşeală se corectează”(12). La scaunul iertării,harul retras datorită neascultării, revine odată cu mărturisirea, dacă aceasta  afirmă concomitent cu păcatele şi cugetele şi temerile,supărările pe care ni le-au cauzat diverse evenimente.

Mărturisirea credincioşilor nu trebuie să urmeze întotdeauna un îndreptar dinainte stabilit. Acesta este bun la început , când se va face o spovedanie generală. Înaintând în căinţa şi mai ales în eliberarea de patimi,creştinul va beneficia de o cu totul altă tratare duhovnicească. De aici înainte, păstorul de suflete, va pune întrebari conform statutului fiecărui penitent şi, în acelaşi timp, pedepsele pe care le va aplica nu vor  fi ca urmare a puterii pe care o deţine şi dintr-o datorie disciplinară, ci prin virtutea smereniei prin care se va recunoaşte egal cu cel pe care îl îndreaptă. Sfântul Grigorie cel Mare(Dialogul) spunea: ,, Atâta vreme cât păstorul împleteşte în arta cnducerii dreptatea cu blândeţea,chiar şi aspru fiind,va înmuia inimile credincioşilor şi îi va sili prin blândeţe la supunere şi evlavie”(13).

Creştinul va simţi imediat, mai ales, în timpul confesării, dacă duhovnicul trăieşte numai zilele de sărbătoare,deci este păstor de week-end şi în anumite ocazii pricinuite de firescul vieţii fiecăruia. Atunci,duhovnicul nu trăieşte decât ,, o viaţă de sfinţenie întinată de fapte pământeşti…” , ,,… un aur care se întunecă”(14),conform Sfântului Grigorie Dialogul.

Înainte de mărturisire, cât şi în timpul desfăşurării acesteia, preotul va avea întipărit viu în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care, după ce primise botezul creştin prin Anania, în Damasc, le scrie romanilor astfel: ,,v.19- Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc,pe acela îl săvîrşesc. v.20- Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine”. (Romani VII, 19-20) (15) . Urmare acestui principiu paulin , ştiindu-ne purtători ai păcatului strămoşesc, taina mărturisirii păcatelor credincioşilor devine prin excelenţă Taină a comunicării intime şi sincere, între penitent şi preot, devine Taină a comuniunii între ei.

Omul poate să-şi  divulge păcatele oricui,însă eliberarea de păcat şi iertarea o primeşte numai de la Dumnezeu prin preot în scaunul haric al mărturisirii.

Pr. Gheorghe Marius Drugă,

Parohia Zorleasca, Protoieria Slatina I, Olt


Comments are closed.