10.09.2019 – Cuvânt despre sfânta rugăciune

Rugăciunea nu are nevoie să fie explicată, ea trebuie trăită, căci toată dulceața și puterea ei pentru un credincios, înseamnă viață. A vorbi despre rugăciune și sublimitatea ei unui credincios, este ca și cum ai încerca să faci pe un orb să înțeleagă și să simtă farmecul și gingășia culorilor florilor, măreția unui răsărit, ori a unui apus de soare, să îl faci să rămână copleșit și încântat de poezia curcubeului, sau de cerul înstelat vara.

       Rugăciunea este sufletul credinței, este însăși religia în acțiune, în lucrare, este chipul cel mai firesc de manifestare și exprimare a credinței. Ea este o nevoie profundă a sufletului omenesc, dorul și setea credinciosului de comuniune cu Dumnezeu, izvorul vieții și al nemuririi, este suspinul omului după fericirea cerului, este strigătul slăbiciunii omenești, al neputinței, al singurătății și vinovăției lui, după atotputernicia și dragostea lui Dumnezeu. Sufletul omenesc se revarsă intens în rugăciune, cu credință, nădejde și dragoste, credinsiosul trăind clipele ei, fericirea de a simți și contempla pe Dumnezeu, care este binele nostru suprem, Părintele nostru și ziditorul a toate.

       Negrăite sunt bucuriile rugăciunii, ale acestui act ce ni se pare atât de simplu, dar sublim, atât de important și de folositor în lume. S-a spus că rugăciunea este „scară la cer”, scara lui Iacob, pe care îngerii urcau și coborau întru mărirea lui Dumnezeu, în viziunea patriarhului de demult. Negreșit, ea este respirația sufletului, o clipă petrecută în cer, așa cum simt toți cei ce se roagă cu adevărat. Dar înainte de orice, rugăciunea este înălțarea minții, a inimii, simțirii și voinței noastre la Dumnezeu spre a-L proslăvi și lăuda, spre a-I mulțumi pentru binefacerile primite de la El, pentru a-I cere ajutorul și binecuvântarea pe drumul vieții noastre, dar este neasemuit mai mult: este contactul și trăirea credinciosului cu Dumnezeu, întâlnirea în Duh a omului, ca ființă mărginită cu nemărginirea lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că rugăciunea face din sufletul nostru templul lui Dumnezeu, cerul îsuși coborând pe pământ și lumina Taborului învăluind pe credincios atunci când se roagă. Nu cu ce cuvinte, nu forma ei, ci cu ce duh se face, în ce stare sufletească ne aflăm când ne rugăm, din acestea vine toată puterea rugăciunii. Desprins de lume, omul stă în fața lui Dumnezeu când se roagă, iar sufletul își ia zborul spre întinsurile nemărginite ale cosmosului și o clipă petrecută în ceruri devine atunci rugăciunea.

       Acoperișul casei, zidurile, dispar, se topesc. Lumea se depărtează tot mai mult, și un simțământ adânc de pace ne spune că rugăciunea s-a înălțat până la tronul lui Dumnezeu și a fost primită de el. Așa S-a rugat Mântuitorul, așa s-au rugat sfinții, și pe aripile rugăciunii s-au îndumnezeit. Nimic mai măreț pe pământ ca întâlnirea în rugăciune a omului cu Dumnezeu cel nemărginit și veșnic, cinste de care ne putem împărtăși în orice moment și în orice loc în care ne-am găsi. Dumnezeu este în bunătatea și dragostea Sa gata să ne primească, să ne asculte, să ne întindă mâna milostivirii Sale, oricând Îl chemăm. „Iată, am îndrăznit să vorbesc Domnului, eu care  nu sunt decât praf și cenușă” spunea în Legea veche, cutremurându-se Avraam (gen. 18, 27). Dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a descoperit pe Dumnezeu ca „Tată”, și ca „Iubire” și ne-a învățat că a ne ruga nu este numai o nevoie și că rugăciunea necurmată este o datorie (Luca 18, 1). El, care nu s-a despărțit nicio clipă de rugăciune, mai presus de toate, poruncește ucenicilor și urmașilor Săi să „privegheze și să se roage” (Matei 26, 41; Luca 13, 33) rugăciunea fiind firul de aur ce străbate întreaga Sfântă Scriptură a Noului Testament. 

                                                                                                                

                                                                               Preot Ion-Cristian Morlova 


Atasate la articol:


Morlova_Icoana


Comments are closed.