10.09.2019 – „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9,13)

De ani de zile, doi țărani ruși se învoiseră să facă împreună o călătorie la locurile sfinte, să vadă orașul patimilor și Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Ierusalimul, să se închine în sfintele lăcașuri de acolo unde El se rugase. Era supremul țel al vieții lor. Și iată-i porniți la drum, plini de cea mai sfântă nerăbdare, neîngăduindu-și pentru odihnă, uneori decât un scurt popas  și, aceasta părându-li-se o neiertată zăbavă în calea fericirii spre care, de ar fi avut aripi, ar fi zburat ziua și noaptea, la fel ca stolurile de cocori, în timpul migrărilor de primăvară și toamnă. Drumul i-a dus și prin locuri cu multe lipsuri, bântuie de foamete și suferințe. Unul dintre țărani a fost atât de mișcat de mizeria ce-l înconjura într-o casă în care ceruseră ospeție, încât i-a fost cu neputință a-și mai continua drumul. Rămase acolo și, cu banii de călătorie pe care îi mai avea,  făcut tot ce omenește era posibil pentru a alina suferințele acelor oameni.

              După ce bolnavii s-au vindecat, și nevoile au fost îndulcite, cu ceea ce i-a mai rămas din bani a luat drumul de întoarcere acasă, unde, cu ajutorul lui Dumnezeu, a ajuns sănătos. Celălalt țăran rus și-a continuat însă drumul și odată sosit la Ierusalim, a început cu multă evlavie să cerceteze Sfântul Mormânt și nu mică i-a fost mirarea când acolo, mai aproape decât toți cei îngenunchiați lângă mormântul Domnului, înconjurat de lumină, a văzut pe tovarășul lui de drum, de care nu mai știa nimic de când se despărțiseră. Voi să-l aștepte la ieșirea din biserică, dar acesta nu a mai ieșit. Să i se fi părut?

               Îl văzuse doar atât de bine și era cu putință să-i confunde rubașca. După ce își văzu visul împlinit și simțindu-și sufletul împăcat, a pornit-o spre casă, aflând în timpul călătoriei de întoarcere și motivul prietenului său de  întrerupe călătoria. A înțeles atunci și rostul vedeniei de lângă Mormântul Domnului; înțelesese că fapta prietenului, mila arătată de el celor în suferință, jertfa sa, a fost mai bine primită, înaintea lui Dumnezeu, decât osteneala pelerinajului său la Ierusalim. Înțelese că a sătura pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetați, a îngriji pe cei bolnavi, a găzdui pe cei străini, sunt fapte de aleasă cinstire în fața lui Dumnezeu, a celui ce a voit să se identifice cu toți cei în suferință, și care, în nesfârșita Lui bunătate ne-a lăsat poruncă pentru toate veacurile: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 12,7) și ”Întrucât ați făcut acestea unuia dintre acești frați prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40).

                 „De cumva te îndoiești că Dumnezeu vede tot ce faci, gândește-te că tu, om fiind și pământ, poți vedea deodată mai multe lucruri. Înțelege dar că Dumnezeu cu atât mai mult poate aceasta, care toate le vede, până la grăuntele de muștar, ca unul ce tuturor le dă viață și de toate se îngrijește, precum voiește” (Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. I, Tipografia Arhidecezană Sibiu, 1946).

 

                                                                                 Preot Ion-Cristian Morlova


Comments are closed.