„Iată, Eu stau la ușă și bat și de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20) ne spune Mântuitorul. Pentru a face cât mai ușor de înțeles cuvintele Domnului, un pictor celebru a înfățișat într-un tablou pe Iisus ca pe călător, ce bate la ușă. În timp ce o mulțumime de prieteni se întreceau în admirație pentru măiestria execuției tabloului, unul dintre cei de față a atras atenția celorlalți că probabil, din neatenție, autorul a pierdut din vedere să pună ușii ivărul, clanța, sau mânerul de afară, deci o asemenea ușă n-avea cum să se deschidă. Pictorul le răspunse: „Dragii mei, voi ați scăpat din vedere un lucru principal, acela că Hristos nu deschide ușa inimii, ci noi oamenii, la chemarea Lui, noi putem deschide pe dinăuntru ușa, sau să nu vrem a o deschide; El, Domnul, nu forțează nici o ușă, iar inimile noastre zăvorâte numai noi le putem deschide”.
Toată măreția omului, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este în libertatea lui de alegere: Dumnezeu sau lumea, binele sau răul, viața sau moarte, veșnicia sau vremelnicia. Este un mare privilegiu, este aureola cu care Dumnezeu a încununat fruntea și destinul omului, cea mai aleasă făptură a creației Lui. Prin libertatea ce i s-a dat, omul își poate alege singur calea lui in viață, aici pe pământ și în cea de dincolo; el se poate întoarce oricând, în orice moment al vieții lui, de pe drumul greșit și să înceapă o viață nouă, să rupă legăturile păcatului, să apuce pe calea mântuirii.
„Domnul nu întârzie cu făgăduința Sa, după cum socotesc unii ca e în întârziere, ci îndelung rabdă pentru noi, nevrând să piară cineva, care vrea să vină la pocăință” (II Petre 3, 49).
„Iisus este mereu prezent în viața credincioșilor, dar nu impietează nici o clipă asupra absolutei noastre libertăți. Stă la ușă și bate și nu intră nechemat, iar înainte de a da întreabă: „Crezi tu că pot?”. Nu întreabă dacă solicitantul este vrednic a primi, ci dacă e liber a crede, și de răspuns răspunde pe măsura libertății: fie ție după credința ta”.
„Cei proști iau în râs cuvintele și nu vor să le asculte, dacă acestea mustră nepriceperea lor. Ei vor ca toți să fie întru toate asemenea lor. Tot așa și cei desfrânați se silesc să arate pe toți ceilalți mai răi decât dânșii, datorită mulțimii relelor. Dacă într-un suflet slab se află păcatele acestea: Dsfrânare, mândrie, lăcomie, mânie, neastâmpărarea limbii, furie, tăgăduire, pizmă, poftă, minciună, lene, frică, ură, lașitate, răzbunare, înșelăciune și uitarea de Dumnezeu, sufletul acela este pierdut. Omul cu judecată, luând aminte la sine, cumpănește cele ce i se cuvin și-i sunt de folos, cugetând care lucruri îi sunt folositoare sufletului și care nu. Așa se ferește de cele nepotrivite, care i-ar vătăma sufletul și l-ar despărți de nemurire. Cu cât cineva are viața mai măsurată, cu atât este mai fericit nefiind nevoit să se îngrijească de multe și să se înece în greutăți legate de ele, învinuid pe Dumnezeu” (Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 1, tipografia Arhibiecezană, Sibiu, 1946, p.5).
Preot Ion-Cristian Morlova