13.09.2019 – Temeiurile scripturistice pentru cinstirea Sfintei Cruci

În  istoria mântuirii neamului omenesc, un rol de seama îl are Sfânta Cruce, altarul de     jertfă pe care Mântuitorul Hristos a biruit boldul morţii şi a împăcat pe Dumnezeu cu omul, oferindu-i posibilitatea de a fi moştenitor al Împărăţiei cerurilor. Numai prin mijlocirea Sfintei Cruci omul dobândeşte calitatea de fiu al lui Dumnezeu, după har, şi prin puterea ei ajunge să se sfinţească, atingând culmile vieţii eterne în care domneşte fericirea şi lipseşte cu desăvârşire durerea.

Rolul deosebit al Sfintei Cruci în Biserica Ortodoxă rezultă din faptul că este prezentă atât în viaţa cultică şi spirituală a creştinilor, cât şi în preocupările teologilor, care au considerat-o ca un semn al iubirii supreme a lui Dumnezeu-Fiul şi a lui Iisus-Hristos-Omul, faţă de noi sau ca un drum ce duce la învierea noastră. Importanţa deosebită a Sfintei Cruci în viaţa creştinilor este explicabilă, întrucât ea este legată intim de activitatea, jertfa şi învierea Domnului Hristos, de aceea în scrierile pauline este considerată drept putere dumnezeiască (1 Cor 1, 17) şi simbol al prieteniei cu Iisus Hristos. (Filip 3, 18).

 În lumina Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, Sfânta Cruce are menirea de a deschide omului drumul spre cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu, de a lumina mintea şi a determina voinţa lui spre viaţa veşnică şi de a-i redescoperi şi restabili pe deplin sensul pozitiv al creaţiei. Prin chinurile îndurate pe Golgota, Mântuitorul ne-a arătat că suferinţa şi moartea nu sunt ultimul moment al existenţei umane. Atât suferinţa cât şi moartea sunt rodul păcatului şi ele pot fi învinse prin credinţa fermă în puterea Sfintei Cruci, care ne ajută să biruim necazurile în această lume şi, în acelaşi timp, să putem trece în viaţa eternă şi nesfârşită în Dumnezeu (1).

În Biserica Ortodoxă, venerarea Sfintei Cruci nu se reduce numai la cinstirea lemnului pe care a fost răstignit Fiul lui Dumnezeu, ci ea include şi o semnificaţie teologică adâncă a acesteia în actul mântuirii omului. Astfel, Sfânta Cruce este considerată instrumentul prin care Hristos a dat morţii un alt sfârşit în sensul că aceasta nu pune capăt vieții omului, ci îi dă posibilitatea de a trece în nemurire, adevăr care a fost prefigurat în diferite chipuri în perioada Vechiului Testament. De asemenea, între Sfânta Cruce şi învierea Domnului există o strânsă legătură, căci în moartea Mântuitorului „se cuprinde virtual învierea Lui şi în învierea Lui continuă să fie prezentă puterea biruitoare de moarte a Crucii. Nu s-a ajuns la înviere fără cruce”(2).

Înţelesul adânc şi cuprinzător al Sfintei Cruci din Noul Testament stă într-o relaţie firească cu textele vechitestamentare în care aflăm elemente care reprezintă simbolic, metaforic sau tipic sensul acesteia în lumina Noului Testament. Prezenţa Sfintei Cruci în scrierile aghiografilor Vechiului Testament este sesizată sub diferite tipuri sau simboluri, care scot în evidenţă semnificaţia ei în Noul Testament sau „preistoria istoriei lui Hristos” (3). Sensurile multiple ale Sfintei Cruci din Noul Testament au fost prefigurate, ca şi alte momente din viaţa şi activitatea Mântuitorului Hristos de diferite obiecte, acţiuni sau semne grafice, care poartă în ele înţelesul tipic. Toate aceste prefigurări alcătuiesc şirul mărturiilor istorice descoperite de Dumnezeu omului pentru a-şi da seama de importanţa şi rolul Sfintei Cruci în opera mântuirii.

Prefigurările Sfintei Cruci în Vechiul Testament sunt puse în contextul mântuirii omenirii în zilele venirii lui Mesia. Aşadar, mesianismul Vechiului Testament include pe lângă prezicerile despre activitatea minunată a lui Iisus Hristos şi menţiuni clare despre patimile şi moartea pe Cruce a Domnului (Isaia 53). În Vechiul Testament prefigurările Sfintei Cruci se profilează chiar din epoca paradisiacă şi ele continuă în diferite feluri în toată perioada vechitestamentară ca simbol al restructurării vieţii spirituale a omenirii (4).

Note:

  1. Prof. Dumitru Stăniloae, Crucea şi reînnoirea creaţiei în învăţătura ortodoxă, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LXX (1976), nr.7-8, p. 469.
  2. Prof. Dumitru Stăniloae, Crucea în teologia şi cultul Bisericii ortodoxe, în rev. „Ortodoxia”, XXVII (1975), nr. 3, p. 406.
  3. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Ontologia Crucii în Vechiul Testament, în rev. „Mitropolia Banatului”, XXIV (1974), nr.4-6, p. 212.
  4. I. Suciu, Ermineutica biblică, Arad, 1933, p. 62-63.

 

Pr. Ion-Cristian Morlova

 


Comments are closed.