13.09.2019 – Sfânta Cruce – altarul de jertfă al Mântuitorului Hristos

Cuvântul crucii este prezent în Evanghelie, în propovăduirea Mântuitorului încă înainte de răstignirea Sa pe acest vechi instrument de osândă. Iisus le zicea ucenicilor săi: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mt 16, 24). E vorba, desigur, în aceste cuvinte ale Domnului de crucea noastră duhovnicească, dar în legătură cu crucea Sa în care e înrădăcinată crucea creştinului. Pentru că înainte de a le adresa această chemare, Mântuitorul arată „ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis şi a treia zi să învieze” (Mt 16, 21). Aici Domnul vesteşte direct pătimirea şi moartea Sa de pe cruce, la care prin cuvintele de mai sus îi chema pe ucenici să-L urmeze. Iar la puţină vreme, adică după şase zile, suind pe muntele Taborului să se roage, apar împreună, în slava Schimbării la faţă, Moise şi Ilie, care vorbeau cu El despre „sfârşitul Lui pe care avea să-l împlinească în Ierusalim” (Lc 9, 31); deci iarăşi despre cruce. Şi, acolo, pe Tabor, primind de mai înainte, de bunăvoie, răstignirea, jertfa Sa cunoaşte şi strălucirea slavei omeneşti ca o arvună a învierii. Astfel, în amândouă aceste mărturii se descoperă încă din timpul propovăduirii Sale, locul şi rostul proniator şi nu întâmplător, al crucii, în lucrarea mântuirii noastre (5).

Toate cele patru Evanghelii vorbesc despre crucea Domnului. Primele trei, numite şi sinoptice, de la Sfinţii: Matei, Marcu şi Luca o amintesc pe calea spre Golgota: „Şi au silit pe un trecător care venea din ţarină, pe Simion Cirineul, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, să ducă crucea Lui” (Mt 27, 32; Mc 15, 2; Lc 23, 26). Încă şi mai direct o evocă Sfântul Ioan în momentul răstignirii: „Şi stau lângă crucea Lui Iisus mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena” (In 19, 25). Astfel, „lemnul” pe care Sfântul Petru spune că „Domnul a purtat păcatele noastre” unealta răstignirii Sale, e numit de ucenicul Domnului „Crucea lui Iisus”.

Toate aceste mărturii arată fără umbră de îndoială că cinstind crucea, aducem cinstire altarului de jertfă al Mântuitorului nostru şi îi aducem această cinstire sfântă luând aminte la înseşi cuvintele Mântuitorului care spune că: „Cei ce jură pe altar, se jură pe el şi pe toate câte sunt deasupra lui” (Mt 23, 20). Mai ales în taina crucii, altarul este legat inseparabil de jertfă. Iar cinstirea adusă altarului crucii duce la cinstirea Darului supreme, Fiul lui Dumnezeu şi nu omului (Evr 8, 1-2). Se descoperă astfel o atât de adâncă unitate între Hristos şi cruce-altarul Său. Hristos este nedespărţit de crucea Sa. De aceea, Apostolul va şi spune: „Am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Iisus şi pe acela răstignit” (1 Cor 2, 2).

În Noul Testament Crucea capătă o nouă dimensiune (6) şi i se descoperă în întregime taina şi lucrarea ei nedespărţită de a Mântuitorului Hristos, apărând cu toate semnificaţiile ei: materiala, morală, teologică şi eshatologică. „Crucea se ridică deci la hotarul dintre cele două iconomii a Vechiului Testament şi a Noului Testament” şi între două lumi: închinători ai Crucii şi „vrăjmaşi ai Crucii” (7).

Cinstim Sfânta Cruce pentru ca ea este jertfelnicul lui Iisus Hristos, pe care S-a adus jertfă pentru păcatele noastre (Evr 9, 28). Dacă în Vechiul Testament un altar stropit cu sângele animalelor jertfite lui Dumnezeu, sfinţea pe cei ce se atingeau de el, cu atât mai mult se va sfinţi cel ce se va atinge de Sfânta Cruce, altarul sfânt stropit cu sângele Mântuitorului, Iisus Hristos. Sfânta Scriptură întăreşte acest adevăr, astfel la 1 In 1,7 ni se spune că: „… sângele lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu ne curățește pe noi de orice păcat”, iar dacă sângele Mântuitorului ne curățește de orice păcat, atunci înseamnă că a sfinţit şi Sfânta Cruce (8).

Mântuitorul însuşi a apreciat valoarea altarului, după cum aflăm la Mt 5, 23-24: „…dacă iţi vei aduce darul tău la altar… lasă darul tău acolo, înaintea altarului…”, precum şi la Mt 23,18-20: „Deci, cel ce se jură pe altar se jură pe el şi pe toate câte sunt deasupra lui”. În concluzie, Crucea o cinstim ca pe un altar, pe care s-a adus suprema jertfă a mântuirii noastre, altar sfinţit cu sângele Mântuitorului Hristos.

În urma morţii pe Cruce, Hristos a fost preaînălțat după cum ni se spune la Filip 2, 8-9: „Şi S-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se până la moarte şi, încă moarte pe cruce. Pentru aceea si Dumnezeu L-a preaînălțat şi l-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume…”.

Prin Cruce Hristos a intrat întru mărirea Sa după cum ni se relatează la Lc 24, 26: „Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în mărirea Sa?” şi tot prin Cruce Hristos s-a preamărit, conform textului de la In 17, 1: „Acestea a grăit Iisus şi ridicând ochii Săi spre cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească”

Sfânta Cruce pentru este mijlocul prin care ne-am câştigat mântuirea: „Şi Eu când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine. Iar aceasta zicea, arătând cu ce moarte avea să moară” (In 12, 32-33), iar la 1 Ptr 2, 24 ni se spune: „El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii. Cu rănile Lui v-aţi vindecat” (9).

Prin Sfânta Cruce se înlătură vrăjmăşia dintre oameni. „Căci în El a binevoit Dumnezeu să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Sale” (Col 1, 19-20). Astfel cinstirea Sfintei Cruci obligă pe toţi credincioşii ca să trăiască în pace înlăturând orice urmă de vrăjmăşie dintre ei.

Pr. I.C. Morlova

Note:

  1. Prof. Constantin Galeriu, Înţelesurile Sfintei Cruci, în rev. „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr. 2, p. 181.
  2. Ibidem, p. 183.
  3. Sfântul Ioan Hrisostom, Cuvântări la Praznice împărăteşti, trad. Pr. Dr. D. Fecioru, Bucureşti, 1942, p. 142.
  4. Prof. D. Stăniloae, Crucea şi înnoirea creaţiunii în învăţătura ortodoxă, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 7-8/1976, p. 471.
  5. Prof. Constantin Galeriu, Înţelesurile Sfintei Cruci, în rev. „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr. 2, p. 183.
  6. Prof. Dumitru Stăniloae, Crucea şi înnoirea creaţiunii în învăţătura ortodoxă, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 7-8, 1976, p. 469.
  7. Ioan Mircea, Crucea Domnului, Taina şi Slava Lui, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2, 1982, p. 198.
  8. Roman Nemeş, Cinstirea Sfintei Cruci, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2, 1982, p. 267.

 


Comments are closed.