03.10.2019 – Meditaţii teologice despre om (2)

Când ne referim la starea primordială trebuie să subliniem faptul că harul era prezent în sufletul primului om, fără o prezenţă şi o lucrare a Duhului dumnezeiesc în sufletul omenesc, el nu ar fi putut duce o viaţă conformă cu raţiunea lui. Omul are în sufletul lui o raţiune şi o libertate dar ele nu pot funcţiona în modul deplin cerut de ele, decât în unirea cu Dumnezeu. În acest sens, Calist Patriarhul zice: „ Dumnezeu suflă în Adam ca suflarea de viaţă harul Duhului de viaţă Făcător şi aşa s-a făcut Adam om desăvârşit; căci s-a făcut „spre suflet viu” (Facere 2,7) şi nu spre suflet simplu. Duhul lui Dumnezeu nu este suflet al omului ci spre suflet care viază duhovniceşte. Pentru că Duhul Sfânt Se face cu adevărat suflet sufletului, care vieţuieşte cum trebuie să vieţuiască sufletul cuvântător (Raţional) şi chip dumnezeiesc” (Calist Patriarhul, Capete despre rugăcine în Filocalia, vol. VIII, Editura Humanitas, p. 227).

În această stare de har, omul poseda o virtuală nestricăciune, fiind ferit de durere, de boală şi de moarte. „Adam a fost zidit cu un trup nestricăcios dar material şi încă nedeplin duhovnicesc” (Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală în Filocalia, vol. VI, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1977,p. 121). Această nestricăciune primordială era doar în potenţă deoarece Adam nu era încă fortificat în lucrarea virtuţilor. Nestricăciunea şi incoruptibilitatea lui Adam erau date de lipsa păcatului primului om şi de crearea lui directă de Dumnezeu Care Le-a făcut pe toate „bune foarte” (Facere 1,31) căci: „omul primind existenţa de la Dumnezeu şi începând să existe chiar prin actul facerii, era liber de stricăciune şi păcat, căci acestea n-au fost create deodată cu el” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, op.cit., p. 77). Aceasta înseamnă că omul putea să devină nemuritor, dacă rămânea, creştea şi se desăvârşea în această stare harică şi dacă progresa în dezvoltarea „chipului” în „asemănare”.

Dar această cale va fi întreruptă odată cu căderea omului în păcat, căci prin cădere se introduce în existenţa umanităţii o nouă stare contrară firii, omul devenind rob păcatului. În acest sens, Avva Dorotei zice: „Dar când a călcat porunca şi a mâncat din pomul din care Dumnezeu îi poruncise să nu mănânce, a fost scos din rai şi a căzut din starea cea după fire şi a ajuns în cea contrară firii, adică în păcat, în iubirea de slavă şi iubirea de plăceri a vieţii acesteia şi în celelalte patimi, căzând sub stăpânirea lor. Căci s-a făcut robul lor prin căderea sa” (Ava Dorotei, op. cit., p. 454). Însă această stare contrară firii aduce îmbolnăvire nu numai puterilor interioare ale omului ci şi simţurilor care de acum nu se vor mai desfăta numai în Dumnezeu deoarece în momentul în care „a ascultat de înşelătorul lui s-au strămutat toate în ceea ce e contrar firii; atunci simţirile au fost aruncate din starea lor” (Cuviosul Isaia Pustnicul, op. cit., p. 42). Adam nu mai priveşte în sus, ci îşi întoarce privirea spre natura creată căci „după căderea cugetării lui s-au făcut pământeşti şi tindeau în jos. Cugetul lui simplu şi bun s-a amestecat cu cugetul trupesc al păcatului” (Sfântul Simeon Metafrastul, op. cit., p. 295), astfel natura pentru el nu mai era un mediu străveziu în care vedea raţiunile lui Dumnezeu şi putea prin ele să-l cunoască şi să se unească cu El ci dintr-o dată a devenit un mediu opac din care el îşi hrănea pasiunile.

Pr. Radu Constantin Miulescu,

Parohia Băbeni V – Capu Dealului, Vâlcea