03.10.2019 – Meditaţii teologice despre om (3)

Păcatul a întunecat chipul lui Dumnezeu în om, omul ne mai putând comunica cu Dumnezeu şi închizând calea pentru harul care prin el trebuia să curgă peste toată făptura „pentru că şi-a plecat genunchiul şi a căzut prin greşeală sub neascultarea cea atot rea, Sfântul Duh Cel de viaţă Dătătorul depărtându-Se” (Calist Patriarhul, op. cit., pp. 228-229). Aceasta nu înseamnă că „chipul” a fost distrus total ci numai că s-a întunecat, căci altfel omul nu ar mai fi fost în stare să intre în comuniune cu Dumnezeu. Din momentul căderii până la Cincizecime, Harul va lucra din afară asupra omului şi nu din lăuntrul fiinţei sale, menţinând conştiinţa dumnezeiască din om.

Păcatul a fost rodul libertăţii omului, pe care el nu l-a folosit în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Împreună cu libertatea s-a corupt şi firea care a pierdut harul nepătimirii şi astfel s-a ivit păcatul şi acesta a dus la descompunerea firii, la capătul căreia era moartea deoarece, „toată firea noastră era stăpânită de moarte, din pricina căderii, pentru ca răul să nu se facă nemuritor conservându-se prin împărtăşirea de bine” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, (44; 61), pp. 158 şi 315).

Adam nu şi-a împlinit chemarea de a se uni cu Dumnezeu dar a închis această cale şi tuturor celor care veneau după el căci „neavând grijă de porunca lui Dumnezeu, ci împrietenindu-se cu şarpele şi socotindu-l pe acesta vrednic de crezare şi hrănindu-se astfel cu fructul amăgirii, s-a aruncat jalnic în prăpastia morţii, a întunericului şi a sticăciunii şi a atras împreună cu sine pe toţi cei de după el” (Nichifor din singurătate, Cuvânt plin de mult folos despre rugăciune, trezvie şi paza inimii, în Filocalia, vol. VII, p. 11). Planul dumnezeiesc nu a fost desfiinţat de greşeala primului Adam. Ceea ce nu a reuşit să realizeze acesta, va realiza Cel de-al doilea Adam, Fiul şi Cuvântul Cel veşnic al lui Dumnezeu întrupat.

De regulă, termenul „chip” indică o reprezentare materială a unei zeităţi. Spre deosebire de termenul „idol”, care are un ton peiorativ, „chip” sau „imagine” este o descriere obiectivă. Pretutindeni în Orientul Apropiat antic se găseau imagini ale diferitelor zeităţi în temple şi în alte locuri sfinte, cum erau altarele în aer liber; multe case particulare aveau, de asemenea, o nişă unde era aşezată imaginea zeităţii protectoare a familiei. Acestea erau de obicei antrompomorfe (având forma unei fiinţe umane), deşi imaginile teriomorfe (având forma unor animale) erau de asemenea folosite pe larg, în special în Egipt. Forma chipului, în special în exemplele teriomorfe, reprezenta frecvent o caracteristică proeminentă a zeităţii respective; astfel, chipul unui taur (de ex. zeul El din Canaan) ilustra puterea şi fertilitatea zeului.

Chipul nu avea scopul principal de a fi o reprezentare vizuală a zeităţii, ci un loc unde să locuiască spiritul zeităţii, permiţându-i zeului să fie prezent în mod fizic în mai multe locuri în mod simultan. Un închinător care se ruga înaintea unui chip nu credea neapărat că rugăciunile sale erau adresate figurii de lemn sau de metal, ci probabil considera că acel chip era o „proiecţie” sau o concretizare a zeităţii. Desigur, oamenii din Israel care contestau realitatea oricărei zeităţi reprezentată printr-un chip susţineau că închinătorii care venerau zeităţi străine se închinau de fapt la lemn şi la piatră simplă.

Chipurile era confecţionate în mai multe moduri. De exemplu, massēḵkâ era turnat din cupru, argint sau aur într-un tipar. Un chip gravat sau un chip cioplit (pesel) era sculptat din piatră sau lemn; chipurile din lemn puteau fi acoperite cu metale preţioase (Isaia 40, 19).

Pr. Radu Constantin Miulescu,

Parohia Băbeni V – Capu Dealului, Vâlcea

 

 


Comments are closed.