04.10.2019 – Sfântul Maxim Mărturisitorul despre valoarea dumnezeiască a omului (1)

După Sfântul Maxim, voinţa este „o putere firească ce se îndreaptă către ceea ce este conform firii, putere care îmbrăţişează toate însuşirile fireşti ale firii” (Pr. drd. Vasile Citiriga, Temeiurile dogmatice ale valorii vieţii umane, în Revista Studii Teologice nr. 9-10/1984, p. 78.). Sfântul Maxim Mărturisitorul deosebeşte această voinţă firească, care este dorinţa de împlinire a binelui spre care tinde orice natură raţională, de voinţa care alege proprie persoanei. Firea vrea şi activează, persoana alege; persoana primeşte sau respinge ceea ce vrea firea. Totuşi, după Sfântul Maxim, această libertate de alegere este deja o nedesăvârşire, o mărginire a adevăratei libertăţi. O fire desăvârşită n-are nevoie să aleagă, pentru că ea cunoaşte în chip firesc binele; libertatea sa este întemeiată pe această cunoaştere. Liberul nostru arbitru dovedeşte nedesăvârşirea firii omeneşti căzute, pierderea asemănării cu Dumnezeu. Aceasta fire fiind întunecată prin păcat, nemaicunoscând adevăratul bine, tinzând de cele mai multe ori către ceea ce este „potrivnic firii”, persoana umană se găseşte totdeauna înaintea necesităţii de a alege; ea va înainta dibuind. Noi numim această nehotărâre în urcuşul spre bine „liberul arbitru”.

Persoana chemată la unirea cu Dumnezeu, la asemănarea desăvârşită a firii sale cu firea dumnezeiască prin har este unită cu firea trunchiată, deformată de păcat, sfâşiată de dorinţe potrivnice. Cunoscând şi voind prin firea nedesăvârşită, ea este practic oarbă şi neputincioasă, nu mai ştie să aleagă binele şi cedează prea adesea pornirilor firii devenite sclava păcatului. Astfel, ceea ce este în noi după chipul lui Dumnezeu este târât în prăpastie, rămânând totuşi liber să aleagă, să se întoarcă din nou spre Dumnezeu.

Omul a fost creat desăvârşit. Aceasta nu înseamnă că starea sa primordiala coincidea cu scopul ultim, că a fost unit cu Dumnezeu încă din clipa creaţiei. Înainte de păcat, Adam nu era nici „fire curata”, nici om îndumnezeit. Cum am spus deja, cosmologia şi antropologia Bisericii de Răsărit au un caracter dinamic care exclude orice simplă juxtapunere intre noţiunile de fire şi har: acestea se întrepătrund, una exista în cealaltă.

            Căci persoana umană era chemată, după Sfântul Maxim, „să unească prin iubire firea creată cu firea necreată, făcându-le să se arate în unitate şi identitate prin dobândirea harului”. Unitatea şi identitatea se raportează aici la persoană, la ipostasul uman. Omul trebuia deci să unească prin har două firi în ipostasul creat, să ajungă un „dumnezeu creat”, un „dumnezeu prin har” (Nichifor Crainic, Ortodoxia – concepţia noastră de viaţă, în Revista Studii Teologice, nr. 3-4/1993, p. 145), spre deosebire de Hristos, persoana divină care a asumat firea umană. Conlucrarea celor două voinţe era necesară pentru a ajunge la acest scop: pe de o parte, voinţa dumnezeiască îndumnezeitoare dând harul prin Duhul Sfânt prezent în persoana umană; pe de altă parte, voinţa omenească, care se supune voinţei lui Dumnezeu primind harul, dobândindu-l, lăsându-l să-i pătrundă în întregime firea. Fiind o putere lucrătoare a firii raţionale, voinţa va acţiona prin har în măsura în care firea va participa la har şi va ajunge la asemănare prin „focul schimbării”.

Pr. Radu Constantin Miulescu,

Parohia Băbeni V – Capu Dealului, Vâlcea

 


Comments are closed.