04.10.2019 – Omul şi lumea la Sf. Maxim Mărturisitorul

Lumea este creaţia lui Dumnezeu iar această aserţiune îşi are temei prin iluminarea ce vine din credinţa în El şi prin cunoştinţa făptuitoare, adică cea dobândită prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi practicarea virtuţilor în comuniune cu Hristos „fiinţa virtuţilor”. În perspectiva teologiei negative, inspirate şi de logică clasică, Sf. Maxim avertizează că toate cele din creaţie sunt contingente, în mişcare, ce nu este rea în sine ca în viziunea origenistă, ci cale şi condiţie spre desăvârşirea cea prin har. De aceea, cele ale firii sensibile, inclusiv cunoştinţele noastre obţinute prin observarea celor care ne înconjoară nu pot fi absolutizate, întrucât „toate cele ce sunt în orice fel se mişcă, afară de singură Cauză nemişcată şi mai presus de toate. Cele înţelegătoare şi raţionale se mişcă prin cunoaştere şi ştiinţă pentru că nu sunt autocunoaştere şi autoştiinţă. Căci cunoştinţa şi ştiinţa lor nu este fiinţă a lor, ci atitudini observate pe lângă fiinţa lor, provenite prin judecata dreaptă a minţii şi a raţiunii, adică a puterilor proprii fiinţei lor”.

Astfel, în perspectivă teologică, Sf. Maxim statuează un model experimental, ştiinţific în sens modern de cunoaştere, în cea mai bună tradiţie epistemologică, mereu perfecţionată pe măsura sporirii capacităţilor omului de a investiga firea şi prin crearea şi acumularea de instrumente tot mai performante tehnic. Aceasta este posibil, pe de o parte, datorită setei ontologice a omului de a cunoaşte temeiurile firii, iar pe de altă parte datorită faptului că aceasta este inteligibilă, se oferă, se propune cunoaşterii. Sf. Maxim arată că „toate existenţele se numesc inteligibile, întrucât principiile cunoaşterii lor pot fi demonstrate. Dumnezeu însă este numit Cel neînţeles, pentru că este crezut numai că există, pe baza celor ce pot fi înţelese. De aceea, nimic din cele ce pot fi înţelese nu se compară cu El în nici un chip.

Aşa cum arăta Părintele D. Stăniloae, care numeşte creaţia şi raţionalitatea ei conferită de Dumnezeu Însuşi „plasticizare a chipurilor raţiunilor divine,” prin păcatul primilor oameni aceştia au căutat să poată stăpâni prin ei înşişi natura, ceea ce a dus la „o treaptă neduhovnicească, de cunoaştere pur raţională, dar nespirituală, nepreocupată de spiritualitate, slăbită în sesizarea prezenţei tainice a lui Dumnezeu în natura şi în fiinţa lor însăşi”.

Oricât de mult ar avansa cunoştinţele noastre ale oamenilor în ceea ce priveşte natura, nu trebuie să uităm că acestea se bazează pe observaţiile acestora din generaţie în generaţie, într-o tradiţie ce formulează, datorită gândirii, observaţiei minuţioase şi experimentului ştiinţific, legi prin care se pătrunde în tainele universului mic şi mare, în microcosmisul uman şi în macrocosmosul cosmic, şi care sunt date originar de către Însuşi Creatorul. Despre acest aspect al cunoaşterii noastre Sf. Maxim spune următoarele; „Cugetarea modelându-se după obiectele cugetate, cugetarea cea una se preschimbă în multe idei, luând forma fiecăruia dintre obiectele cugetate”. Aceasta reprezintă o deschidere a omului spre lumea sensibilă, un act just, firesc având în vedere o anumită conaturalitate între om şi natură, în ceea ce priveşte unele dintre elementele lor componente, însă omul nu trebuie să uite de orizontul existenţei inteligibile, mai mult, de Dumnezeu, postulat de raţiunea umană şi revelat El Însuşi omului în istorie.

            Căci credinţa este o cunoştinţă adevărată, întemeiată pe principii ce nu pot fi demonstrate, ca una ce este temelia lucrurilor mai presus de minte şi de raţiune”. Astfel, cunoaşterea umană nu poate fi redusă la ceea ce astăzi se numeşte cunoaştere „ştiinţifică”

Pr. Radu Miulescu

 

 

 

 

 


Comments are closed.