În mod firesc, a dărui este un deziderat omenesc desprins însă din atributele lui Dumnezeu. Modul de manifestare al Cretorului a fost și este prin dăruire. Lumea, atât cea nevăzută, cât și cea văzută, sunt daruri ale lui Dumnezeu. Prin acestea El se descoperă drept entitate de sine stătătoare, atotputernică.
Omul, imitându-l pe Dumnezeu, dorește și el să dăruiască, să ofere din cele ce are. Uneori are acestă pornire din milă, alteori din mărinimie sau chiar de fală. Darul rămâne totuși forma prin care exersăm una din fericiri: „mai fericit este a da decât a lua” (F.A. 20,35).
Sunt persoane care dîruiesc cu dragă inimă din truda proprie, altele la polul opus, care nu dăruiesc nici măcar din ceea ce n-au muncit (dar le-a fost încredințat).
Darul cel mai de preț este atunci când nu ți se cere, ci când îl aduci acolo unde observi că este nevoie. „Când primești, ți se umplu mâinile, în timp ce atunci când dăruiești ți se umple sufletul! Când asuzi pentru celălalt, trupul obosește, dar sufletul tău se odihnește. Viața înseamnă dăruire!” (Arhimandrit Vasilios Bacoianis, „Căsătoria”, Ed. Tabor, București, 2010, pag. 9). Sunt situații în viață când am vrea să dărum, dar nu putem sau nu avem ce, de aceea, înainte de a da trebuie să adunăm. La fel este și trupește, dar și sufletește.
Există o istorioară – foarte dragă sufletului meu – care spune că într-o comunitate, într-un sat era un om modest, care nu avea foarte multe lucruri, dar care găsea întotdeauna să ofere un sfat bun sau un ajutor cu brațele sale. Pentru aceasta era prețuit de cei din jur. Exista însă și un om bogat care, deși material avea o viață îmbelșugată, avea totuși un mare neajuns. Era invidios pe renumele omului simplu. S-a frământat o vreme, după care a ticluit un mod prin care credea că o să-l determine pe acel bărbat să lase la o parte buna cuviință, și în felul acesta să nu mai fie atât de admirat. Zis și făcut: a luat un coș murdar din gospodărie, a îngrămădit în el gunoiul pe care îl avea într-o grămadă și l-a așteptat pe creștinul nostru. Când acesta a trecut pe drum, bogatul a ieșit în întâmpinarea lui și i-a spus: „Omule, uite, am un dar pentru tine!” „Darul” a fost primit cu același zâmbet imperturbabil și cu mulțumirile de rigoare. Mergând acasă și văzând ce este în coș, omul a realizat pentru ce primise darul și dorind să-i dea o lecție consăteanului său, a golit coșul, l-a spălat, a pus în el câteva flori din grădina sa și s-a înnapoiat la cel care i-l dăruise ceva mai devreme. L-a strigat la poartă și când acesta a apărut, i-a zis: „Uite, omule, am și eu un dar pentru tine!” Nu mică i-a fost mirarea și plin de supărare a strigat: „Bine, omule, eu ți-am dat un coș murdar cu gunoi și tu ai venit cu el curat și cu flori. Cum e posibilă o astfel de faptă?” Răspunsul este unul elocvent: „Vezi tu, fiecare dăruiește ce are. Dar în primul rând ce are în sufletul său!”
Este aceasta o lecție pentru fiecare dintre noi. Singuri alegem ceea ce vrem să fim cu adevărat. „Lumânarea, atunci când nu se topește, nu luminează! Și tămâia binemirositoare, dacă nu se topește în foc, nu scoate bună mireasmă!” (Arhimandrit Vasilios Bacoianis, „Căsătoria”, Ed. Tabor, București, 2010, pag. 9). Prin jertfa personală, prin dăruirea noastră putem să ne apropiem de Dumnezeu cel ce presară daruri totdeauna și tuturor.
Preot Diaconu Dumitru,
Episcopia Râmnicului, Protoieria Horezu,
Parohia Foleștii de Jos, comuna Tomșani,
Județul Vâlcea