08.10.2019 – O VIAȚĂ – O SLUJIRE

    Născut în Vladimir-Gorj la 24 iunie 1909, al cincilea din cei șase copii ai Mariei si ai lui Constantin Diaconu, rămas orfan de tată în timpul celui de-al doilea Război Mondial, încearca de mic să-și croiască un drum în viață prin truda minții și a brațelor. Poposind în tinda bisericii din sat de câte ori îi îngăduiau treburile, învață aici să citească și să scrie, fapt pentru care a fost sfătuit și ajutat să meargă la școală.

           După terminarea claselor primare, este sprijinit de toată familia să–și urmeze visul de a învăța la Seminarul Teologic de la Rm. Vâlcea, care era un important centru de pregătire spirituală și intelectuală a acelor vremuri. Aici, în decurs de 8 ani (clasele gimnaziale V-VII si cursurile liceale VIII-XII), își formează și aprofundează pregătirea teologica. Se remarcă prin râvnă, istețime, slujire (la strană), ascultare, fiind pe rând bibliotecar, șef de clasă, dar și responsabil și șef de cor la Catedrala Episcopală în ultimii trei ani de studiu.

             Absolvând Seminarul în iunie 1930, se căsătorește cu Iulia Barbu, fiica preotului Ilie Barbu – paroh pe atunci la Parohia Foleștii de Jos.

             Este hirotonit preot în Ajunul Crăciunului – 24 decembrie 1930 și trimis să slujească credincioșilor din Foleștii de Jos încă de a doua zi. Astfel, prima slujbă la parohie are loc în biserica ,,Sfinții Trei Ierarhi “ în ziua de 25 decembrie1930 – Nașterea Domnului.

             A locuit în gazdă mai mulți ani, înfruntând lipsurile materiale ale acelor timpuri, dar bucurându-se de bogăția sufletească a oamenilor de atunci, aceasta motivându-l să rămână alături de ei, să-i îndrume și să le slujească.  În decurs de opt ani a locuit la două gazde (pe atunci –spunea părintele – erau case mici cu una–două camere, dar cu oameni mulți). După această perioadă, este luat în gospodăria lor de Ion și Ana Budrigă, o familie care nu avea copii, pentru a-i da o mână de ajutor părintelui, dar și pentru a avea ei un sprijin la bătrânețe.

             A ridicat o casă și a cumpărat două bucăți de pământ, slujind și muncind deopotrivă pentru a putea duce o viață decentă în vremurile grele ale anilor 1940-1944 (al doilea Război Mondial), dar și după aceea.

            Copiii pe care i-a daruit Dumnezeu „părintelui Mitică” au fost în număr de cinci: Petru (mort la 1 an), Sofia (+2014 la 80 ani), Ecaterina (+1978 la 42 ani), Ion (+2008 la 69 ani) și Dumitru(+2016 la 75 ani).

             În anii  50 se înscrie la studii superioare la Facultatea de Teologie de la București, unde își întregește pregătirea intelectuală. Teza de Licență cu care își finalizeaza studiile este  ,,Învierea morților după Sf. Apostol Pavel”.

           Rămane văduv în primăvara anului 1964, continuând slujirea atât în Parohia Foleștii de Jos, unde era titular, dar suplinind de multe ori și parohiile Foleștii de Sus, Tomșani, Cârstănești, Oteșani și Măldărești. 

          Fiind un model în slujire, Preasfințitul Iosif l-a chemat ca slujitor la Catedrala Episcopală a Râmnicului, dar fiind legat de locurile în care ,,a prins rădăcini”, a cerut să fie lăsat în continuare în parohia în care slujise până atunci.

          În anul 1965 merge pentru o jumătate de an în Brazilia, la fratele sau Ion, pentru o intervenție chirurgicală. Revenind în țară, este monitorizat de securitate timp de 34 ani, până la Revoluție, fiind chemat de cel puțin 2-3 ori pe an la anchete și înrebări despre ce a făcut în Brazilia și ce le spune enoriașilor despre viața de acolo. Nu a fost lăsat în pace, dar nici nu a fost condamnat – și aceasta pentru că întotdeauna și-a văzut de misiunea sa.

          S-a pensionat la 1 aprilie 1976, dar nu a încetat a sluji, fiind prezent la sfintele slujbe atât în parohie uneori, cât și la Mănăstirile  Hurezi și Dintr-un lemn, pentru care a și primit îmbisericirea. Slujirea efectivă în zilele de sărbătoare de peste 20 de ani de la Mănăstirea Hurezi, l-a făcut un apropiat al viețuitorilor de aici și al oamenilor din împrejurimi. Deși a fost rugat de mai multe ori să rămână în mănăstire, a spus de fiecare dată că locul său e la Folești. Și într-adevăr locul acela în biserica parohială unde slujise zeci de ani l-a reluat din anul 2000, când paroh a venit în Foleștii de Jos nepotul sau – preotul Diaconu D. Dumitru. De atunci,  rareori a mai plecat la slujbă în altă parte – și atunci doar ,,să aducă un strop de bucurie și sufletelor de acolo”.

          Deși în slujirea la mănăstire a cunoscut mulți ierarhi și duhovnici ai Bisercii Ortodoxe, întotdeauna și-a păstrat atitudinea de om modest și echilibrat și, rugat fiind de unii dintre ei să fie mediatizat, a refuzat spunănd: ,,Dacă am trăit toata viața ca un anonim, de ce aș vrea acum să devin un cunoscut al tuturor?” și continua uneori: ,,cei ce m-au întâlnit (mai ales ca slujitor), aceia mă cunosc”, arătând prin aceasta și modestie și convingerea că a lăsat, a sădit ceva în sufletele multor oameni.

          A slujit până aproape de sfârșitul vieții pământești, ultimele slujbe săvârșindu-le ca preot duminică, 23, și marți, 25 martie 2008, de Buna Vestire. Pătimind alături de Mântuitorul Hristos în Săptămâna Patimilor, a plecat către Dumnezeu în marea zi a Învierii Domnului – în după-amiaza zilei de Duminică, 27 aprilie 2008.

           Din  modestie și respect pentru toată comunitatea, a cerut să fie înmormântat în cimitirul parohial, loc în care a fost depus în ziua de 30 aprilie 2008, slujba înmormântării fiind oficiată de Preasfintitul Episcop Gherasim, împreună cu un sobor de 18 preoți și un diacon.

          Cu nădejdea odihnei sufletului său în împărăția lui Dumnezeu Caăuia i-a slujit, va rămâne în inimile și în memoria celor care l-au cunoscut ca un preot și duhovnic model de viață și de slujire.     

   Preot Diaconu Dumitru,

Episcopia Râmnicului, Protoieria Horezu,

Parohia Foleștii de Jos, comuna Tomșani,

Județul Vâlcea

       


Comments are closed.