09.10.2019 – Sf. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful – învăţătura apologetică (I)

În Apologia I Iustin subliniază că, în ciuda acuzaţiilor de subversiune, creştinii nu aşteaptă o împărăţie omenească, fiind evident că nu caută să fugă de moarte în speranţa că ar putea fi părtaşi la aceasta; dimpotrivă, propovăduind justiţia divină, creştinismul îi determină pe oameni să ducă o viaţă virtuoasă, care este preţioasă pentru orice societate civilizată. Partea a doua, mult mai amplă (13-67), expune doctrina şi practicile creştine. Intre altele, Iustin observă că nu există motive pentru a lua în râs relată­rile despre Iisus, deoarece mitologia păgână conţine unele analoage, dar pline de imoralitate. Pentru a explica aceste analogii, Iustin dezvoltă trei puncte. Mai întâi, el afirmă că, aşa cum înainte de Iisus demonii au provocat apariţia miturilor, tot astfel, după urcarea sa la cer, i-au înviat pe eretici pentru a-i duce la rătăcire pe credincioşi; aici Iustin îi menţionează pe Simon Magul, pe Menandru şi pe Marcion, despre care vorbea pe larg în Sintagma sa împotriva ereziilor. În al doilea rînd, împlinirea profeţiilor demonstrează că, spre deosebire de eretici, Iisus nu este un om care a vrut să se dea drept Dumnezeu; avem aici un adevărat tratat despre profeţii (30-53, o treime din operă), care în opinia lui Iustin constituiau principalul argument raţional în favoarea creştinismului

Apologia a II-a – este adresată succesorului la tron şi anume împăratului Antonin Verus. Este prilejuită de arestarea şi executarea nedreaptă  a trei creştini făcută de prefectul Romei, Urbicus. Această Apologie nu are introducerea şi în ea se vede că Sfântul  Iustin  profetează  încă  de  la început împotriva faptului că oamenii cei răi urmăresc altceva decât moartea creştinilor. Apologia a II-a este o continuare şi o completare a primeia.

Apologia a II-a,  se referă la evenimente petrecute la Roma sub prefectul Marcus Lullius Urbicus, care a deţinut această funcţie probabil în anii 146-160. O matroană romană care dusese o viaţă depravată, o dată convertită la creştinism, îşi schimbase conduita şi se străduise să-şi convingă soţul să facă la fel; cum toate tentativele s-au dovedit inutile, ea a hotărât să divorţeze, dar apropiaţii (familia din care provenea sau comunitatea creştină) au convins-o să mai aştepte. Cu toate acestea, atunci când bărbatul, plecat la Alexandria, s-a lăsat pradă desfrâului, ea i-a trimis actul de repudiere, iar el, pentru a se răzbuna, a denunţat-o că era creştină ([1] Pr. Prof. Dr. Ioan. G. Coman, Patrologie, voi, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1984, p. 263).

            Femeia s-a adresat atunci împăratului, cerându-i să separe cele două probleme: mai întâi, reglementarea situaţiei patrimoniale (furia soţului este explicabilă deoarece, în cazul desfacerii căsătoriei din vina sa, era obligat să restituie dota soţiei; dacă vina era a femeii, atunci el putea să păstreze măcar o parte), apoi apărarea de acuzaţia că e creştină. Împăratul a acceptat, iar soţul, văzând că eforturile sale au fost zadarnice, s-a răzbunat pe învăţătorul creştin al femeii, un anume Ptolemeu (pe care unii l-au identificat cu învăţatul gnostic cu acelaşi nume), făcând ca acesta să fie arestat de către prefect şi apoi condamnat la moarte. Iustin protestează împotriva condamnărilor pronunţate pentru simplul fapt că acuzatul este creştin. Episodul este un exemplu interesant, ce ilustrează impactul social însemnat pe care convertirea la creştinism putea să-1 aibă mai cu seamă în rândul claselor avute din care cu certitu¬dine făcea parte femeia.Cea mai cunoscută lucrare a sa este Dialogul cu iudeul Trifon, un dialog imaginar între un evreu şi un creştin, în care Iustin relatează felul în care s-a convertit la creştinism.

În Dialogul cu iudeul Trifon, Sfântul Iustin ne mărturiseşte lungul său pelerinaj dominat de dorinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, căutându-l pe Dumnezeu şi mai ales simţind nevoia de a se salva, a încercat să se apropie întâi de un stoic, acesta însă nu credea el însuşi în existenţa unui Dumnezeu, ceea ce lui Iustin i s-a părut o nebunie.

A mers apoi la un Peripatetic, adică un urmaş al lui Aristotel, care i-ar fi solicitat onorariu, l-a părăsit pentru un pitagorician, care însă îi amâna căutarea mântuirii cu teorii matematice ale armoniei, cu astronomie şi geometrie, motiv pentru care, simţind că mântuirea este înaintea acestora şi nu condiţionată de ele, a mers mai departe, întâlnind un platonician. Acesta a fost în sfârşit pe potriva căutărilor sale: încuviinţarea că există lucrurile incorporale, aspiraţia spre contemplarea Ideilor, l-au făcut pe Iustin să creadă în scurt timp că a dat peste înţelepciune şi să aştepte viziunea lui Dumnezeu, însuşi ţelul filosofiei platonice.Înţelegând că a găsit filosofia adevărată, s-a retras la malul mării spre a medita, aici a întâlnit un bătrân care, fiind creştin şi căzând de acord, până la un punct, cu filosofia platonică în termenii căreia Iustin îi vorbise, l-a întrebat ce crede despre suflet (Ibidem).

Dintre aceste opere s-au păstrat în întregime: Apologia I, Apologia a II-a şi Dialogul cu iudeul Trifon, s-a păstrat fragmentar Tratatul: Despre înviere, iar din celelalte opere nu s-a păstrat nimic.Sfântul Iustin martiriul şi filosoful este şi rămâne una dintre cele mai de seamă personalităţi ale Bisericii creştine din secolul II care a îmbrăţişat şi apărat cu tot sufletul şi cu toată fiinţa lui, credinţa creştină şi care a pecetluit cu sângele său martiric viaţa sa de adevărat creştin şi de fiu ales al Bisericii Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos.Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful a fost una dintre marile personalităţi ale Bisericii creştine din veacul al doilea. Fire sen¬sibilă şi profundă, căutător neobosit al adevărului, s-a simţit al ras, de-a lungul timpului, de mai multe sisteme filosofice, care, in final, l-au dezamăgit, singura învăţătură cu adevărat folositoare şi sigură fiind creştinismul (Anton Adămuț, Literatură şi Filozofie Creştină, Ed.  Fides, Iaşi, 1997, p. 121).

(Pr. Ionuţ Brânaru, Parohia „Sf. Treime”, Morunglav, Olt)


 


Comments are closed.