09.10.2019 – Sf. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful – învăţătura apologetică (II)

De o simplitate şi de o acurateţe excepţională, textele de interes liturgic din scrierile Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful sunt cele mai vechi mărturii ale literaturii creştine primare care permit alcătuirea unei scheme generale a Liturghiei din vremea apostolică, desigur, receptarea şi interpretarea acestor fragmente presupun o integrare şi o relaţionare a lor la realitatea cultică actuală, de la care trebuie pornit în investigarea lor.

Evoluţia ulterioară a anaforalei liturgice s-a făcut pe schema generală a Liturghiei primare. Această formă sau „shape” a sinaxei euharistice, cum o numeşte Gr. Dix, cuprinzând în sine elementele esenţiale ale instituirii Sfintei Euharistii la Cina cea de Taină, este ceea ce a fost fixat şi imutabil pretutindeni în secolul al doilea. Mântuitorul a instituit nu doar un simplu ritual, adică ceva rostit, ci o acţiune, ceva săvârşit, sau, mai bine spus, continuarea unei „acţiuni” tradiţionale iudaice, dar într-o înţelegere nouă .Diferitele tradiţii de rugăciune euharistică descriu întotdeauna aceleaşi acţiuni esenţiale şi este posibil ca ele să fi fost la origini înrădăcinate într-un singur arhetip. Aceasta nu înseamnă că s-ar putea afirma că a existat un text originar, apostolic, neexistând dovezi în acest sens, dar pentru că „acţiunea euharistică” era pretutindeni aceeaşi, rugăciunea care exprima înţelesul, sensul acestei acţiuni, a avut în mod necesar unele caracteristici fixate, deşi acestea erau „frazate” şi exprimate variat de către diferitele biserici locale.  În acest sens, pe baza mărturiilor liturgice din scrierile Sfântului Iustin, se poate vorbi despre o uniformitate liturgică relativă în epoca apostolică, fiind aici vorba despre o schemă generală cultică, pretutindeni aceeaşi, care însă era pusă în expresie de formulare euhologice în mare parte improvizate. Anaforaua liturgică a secolului al doilea era ajunsă la forma ei clasică, în care cele două binecuvântări asupra elementelor euharistice nu mai erau separate de cină, ci erau ambele rostite împreună, ea avea caracterul general al unei rugăciuni în formă de naraţiune, în care predomina caracterul de mulţumire, şi culmina în invocarea intervenţiei divine în preschimbarea darurilor aduse, misterul euharistic apare pentru prima dată comparat cu cel al Întrupării, de unde şi unicitatea şi frumuseţea epiclezei euharistice folosite în vremea Sfântului Iustin.

Marele apologet atribuie conceperea lui Hristos în pântecele Preacuratei Fecioare unei intervenţii a Logosului divin. În acelaşi mod, Cuvântul lui Dumnezeu are un rol activ în transformarea elementelor euharistice, căci, conform teologhisirii sale, principiul activ al întregii creaţii este Logosul spermaticos, Cel Care Se află la originea tuturor lucrurilor.Epicleza euharistică exista în mod cert încă de la începuturile celebrării Sinaxei euharistice, dar într-o formă incipientă care se va dezvolta pe măsura precizării şi evoluţiei terminologiei dogmatice, epicleza amintită de Sfântul Iustin atribuie un rol activ Logosului atât în Întrupare, cât şi în sfinţirea Darurilor euharistice, ceea ce este în conformitate cu o teologie creştină primară, în care Logosului îi reveneau acţiunile fundamentale în iconomia mântuirii, dar şi în celebrarea cultică, acţiuni care mai târziu au fost definite ca lucrări ale Sfântului Duh, accesibile Bisericii prin Trupul pnevmatizat al Cuvântului întrupat (Pr. Prof. Dr., Ioan Coman, Elemente de antropologie în operele Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, în O. Nr. 3/1968).

Vechimea şi precizia mărturiilor Sfântului Iustin referitoare la anaforaua euharistică primară fac din scrierile sale documente de importanţă majoră pentru o înţelegere şi o receptare cât mai veridică a ceea ce a fost epoca apostolică în cadrul vast al istoriei ecclesiale. Sfântul Iustin nu este un scriitor descriptiv, ci el este un apologet fervent al unui creştinism al tradiţiei, pe care îl prezintă cu bucurie, cu sensibilitate, cu dragoste, într-o astfel de manieră încât mesajul filosofiei celei adevărate să fie receptat de cât mai mulţi cu putinţă. Frumusetea gandirii patristice nu poate fi perceputa decat de cei ce iubesc cu pasiune pe Sfintii Parinti, nu cercetarea orgolioasă a vieţii şi operelor lor, nu gânduri străine de lumina arzândă a existenţei lor, ci dragostea neprihănită şi inima umilită ne apropie de sufletul lor şi de mintea lor.Ei spun ca izvorul principal al cunoasterii lui Dumnezeu este iubirea, ca numai prin aceasta iubire dogoritoare sufletul omenesc se poate uni cu divinitatea si ramane cu ea in veac, deci, ştiinţa supremă, ştiinţa despre Dumnezeu, nu se poate obţine decât prin iubire. Iubind pe Sfintii Parinti ii vom intelege si intelegand gandirea lor vom fi fericiti: „Filosofia, zice Sfantul Iustin Martirul, este stiinta realului si cunoasterea adevarului; iar fericirea este cunoasterea acestei stiinte si a acestei intelepciuni”36. Frumusetea e opera iubirii. Dacă lumea noastră e frumoasă, este pentru ca ea este izvorata din iubirea lui Dumnezeu, gândirea Sfinţilor Părinţi e frumoasă pentru ca ea s-a zamislit si s-a dezvoltat din iubire, si a tins, cu iubire, catre izvorul insusi al iubirii care este Dumnezeu, la randul nostru, numai iubind aceasta gandire putem gusta minunatele ei frumuseti, şi nu o vom iubi zadarnic.

 

(Pr. Ionuţ Brânaru, Parohia „Sf. Treime”, Morunglav, Olt)


Comments are closed.