16.10.2019 – Rugăciunea personală şi rugăciunea de obște în rânduiala Bisericii Ortodoxe (2)

Când smerenia se pierde, sufletul pierde în același timp harul și iubirea față de Dumnezeu și, atunci, rugăciunea arzătoare se stinge. Dar când sufletul domolește patimile și acesta câștigă smerenia, Domnul îi dă harul Său și atunci el se roagă pentru vrăjmașii lui, ca pentru sine însuși, și se roagă cu lacrimi pentru întreaga lume” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Alba Iulia, 1994).

Atunci când harul se pierde omul se lasă purtat în tot felul de ritualuri, pe care le împlinește cu gândul că astfel, se poate întoarce la Dumnezeu sau că-l poate mulțumi pe Dumnezeu. E ca o datorie de zi de zi, pe care o îndeplinește fără dorința sinceră a căutării interioare, a retrăirii acelor momente în care a simțit prezența Lui Dumnezeu. El este preocupat  de relația lui cu lumea, în care încearcă să-și păstreze imaginea de bun credincios însă preocupat fiind prea mult de această lucrare, uită de scopul pentru care se află aici pe acest pământ.

Aici ar trebui să intervină și să salveze sufletul acesta hăituit de patimi, rugăciunea de obște și cu precădere Sfânta Liturghie.

Sfânta Liturghie cere fiecăruia o pregătire deosebită.. Ea este hrana spirituală a vieții pentru fiecare dintre noi; te face să crești în asemănarea cu Dumnezeu iar Dumnezeu să lucreze în tine și prin tine în omenire, în lume. Una dintre condițiile participării noastre cu inima la săvârșirea Sfintei Liturghii este și înțelegerea rugăciunilor care se fac atât de preot dar mai ales de credincioși. Altfel liturghia se transformă doar într-un ritual fără a crea spațiul necesar al trăirii Lui Dumnezeu, al întâlnirii duhului omului cu Duhul Lui Dumnezeu.

Astfel în anul 2004 o enciclică 2784 a sinodului Bisericii Greciei readucea în actualitate modul citirii rugăciunilor de la Dumnezeiasca Liturghie, acest lucru fiind foarte important pentru cele spuse mai sus. Această tradiție ne conduce cu mintea la faptul că toate aceste lucruri erau necesare pentru o mai bună comuniune în rugăciune dar și cu rol catehetic pentru o mai bună înțelegere a ritualului liturgic.

Toate cele ce se cuprind în Dumnezeiasca Liturghie au locul lor cuvenit și niciodată nu se cuvine să fie detașate din prim-planul atenției religioase, al simțirii și evlaviei preotului liturghisitor.

Aceasta este tradiția liturgică a Bisericii pe care practica liturgică actuală este chemată să o adopte. Cu excepția rugăciunii Heruvicului, pe care proestosul trebuie să o citească pentru sine și în auzul împreună-slujitorilor, și a celei dinapoia amvonului, care se cuvine să fie citită ecfonetic, toate celelalte rugăciuni trebuie să fie înălțate de liturghisitor cu voce gravă/sobră, care să păstreze inteligibilitatea Tainei, a „Liturghiei”, să întărească evlavia rugătorilor și, în sfârșit, să inițieze-în-taină. Credincioșii trebuie ajutați să conștientizeze mai mult că la Dumnezeiasca Liturghie nu „săvârșesc” Taina împreună cu Preotul, ci participă la ea; aceasta deoarece prima concepție, ca credință și convingere, este o simțire și o practică curat protestantă.

(Pr. Eugen Băcioiu)

 


Comments are closed.