16.10.2019 – A fi bun sau „a nu trai doar pentru tine”

Din când în când simţim apropierea morţii, simţim răsuflarea rece şi golul sufletesc care ne îngheaţă sângele în vene. Inima noastră, biata de ea, bate din ce în ce mai tare parcă încercând să ne avertizeze de pericolul iminent.

După un timp, oarecum ne obişnuim cu această stare a sufletului şi rămânem captivi în lumea întrebărilor: „De ce?”, „Unde am greşit?”, „Care este drumul către lumină?.

Întrebări, întrebări şi iar întrebări, care nu înlătură agonia noastră pentru că încă nu găsim răspunsurile liniştitoare. Frământările noastre se adâncesc în lumea ideilor existenţiale şi începem să ne întrebăm: Dacă suntem pe drum?; Dacă ne împlinim scopul pentru care am fost zămisliţi pe acest pământ?.

Atunci începem să cerem cu adevărat de la Dumnezeu un răspuns, un ajutor, măcar o „clipă de certitudine” pentru căutările noastre. Ne simţim mărginirea şi neputinţa în faţa Vieţii, ne aducem aminte că suntem muritori şi simţim cu intensitate acest lucru. Dar dacă stăruim în „a cere!”, nu se poate să nu primim un răspuns la cererea noastră şi Cerul milostiv se va oglindi din nou în noi.

Zbuciumul sufletesc prin care am trecut, ne-a făcut parcă mai sensibili, mai receptivi, la lumea în care trăim şi am simţit din nou în inima noastră cuvintele părinteşti: „Nu sunteţi singuri aici pe pământ!”. Astfel am devenit mai atenţi la durerile şi neputinţele celorlalţi şi ne-am dat seama că viaţa fără ei n-ar avea nici-o bucurie. Pentru că ne bucură orice simpatie sinceră, care vine din partea oricărui om și care ne mângâie inima noi, așa cum un leac uitat şi pierdut prin desişurile acestei lumi tămăduieşte o durere de neînlăturat.

De multe ori citim atâtea cărţi scrise, de şi despre sfinţi şi intuim câteodată anumite lucruri pe care le considerăm vitale pentru viaţa noastră. Pentru o clipă suntem nemuritori, visăm cu ochii deschişi şi ne identificăm cu ei, cu sfinţii. Parcă şi noi în viaţa noastră am făcut câte ceva, parcă totul devine facil pentru cel care n-a gustat încă din otrava morţii. Ne înălţăm cu cugetul şi străbatem imediat doar cu mintea sferele cereşti şi în timp ce facem acest exerciţiu uităm de scopul pentru care suntem aici. Suntem sus dar nu suntem cu El, cu Cel care ne poartă în braţe, cu cel care ne mângâie sufletele.

Am devenit atât de sfătuitori cu ceilalţi, atât de utili verbal dar ei tânjesc după altceva şi acel ceva este inima noastră, este dragostea pe care n-am acumulat-o încă, din nici-o carte. Aceasta se primeşte, dar nu cu mintea ci cu inima, inima doar ea este locul de întâlnire cu El, Învăţătorul nostru de taină al dragostei.

El bate neîncetat la uşile inimii iar cheia cu care deschidem nu este alta decât cea care am primit-o fiecare dintre noi acolo la „Taina Botezului”, „legătura dragostei”, pe care am pierdut-o prin cămările întunecate ale inimii noastre. Exerciţiul acesta al căutării devine obositor atunci când dorinţa noastră s-a îngreuiat de uitare. Sufletul nostru respiră un aer pământesc, nu mai are conştiinţa mirosului paradisiac, dăruit acolo în Eden iar  mintea s-a făcut calapod pentru micimile acestei lumi.

Creştinismul a fost cunoscut ca o religie a iubirii printre celelalte religii dar el nu este o religie în sine. Ortodoxia este credinţa noastră iar Dumnezeu este ţintă şi cale, este iubire dar şi adevăr şi numai acest adevăr ne poate face liberi. Orice îngrădire a acestui adevăr devine maladie pentru sufletul omenesc pentru aspiraţiile sale de a fi mai bun.

A fi mai bun ar trebui să fie pentru noi sinonim cu a nu trăi doar pentru tine, a fi cu ceilalți atunci când mâinile lor întinse către Cer, aşteaptă mila, precum pământul arid aşteaptă o ploaie binefăcătoare.

„Milă voiesc iar nu jertfă” acesta este glasul Păstorului celui bun care-şi pune viaţa pentru oile sale iar oile ascultă de glasul Său. Acesta ar trebui să fie şi glasul nostru cu care mângâiem dar şi cu care certăm şi cu care în acelaşi timp avem nevoie să trăim speranţa unui pământ nou şi al unui cer nou.

În primăvara vieţii noastre ar trebui să ne apropiem de Dumnezeu pentru a putea da roade la timpul potrivit şi pentru ca sfârşitul vieţii noastre să ne găsească împăcaţi cu noi înşine. Atunci vom privi înapoi la viaţa noastră şi dacă inimile noastre nu vor fi de copii să ne rugăm la Bunul Dumnezeu să cureţe sufletele noastre de răutatea nefirească ce s-a cuibărit aici.

Omul ar trebui să înveţe până la bătrâneţile lui „ce este dragostea?” şi cum să comunice dragostea celorlalţi, numai aşa putem spune că acel om a îmbătrânit frumos şi chipul său se va apropia de asemănarea cu Dumnezeu. Astfel el nu va muri ci va fi viu pentru că: „Dragostea nu moare niciodată”.

Omul numai atunci va înţelege pentru ce şi mai ales pentru cine, a venit pe acest pământ iar faptele sale vor mărturisi semenilor săi că aceste cuvinte „Dăruind vei dobândi”, au dat rod bogat în inima lui.

Este adevărat că numai Dumnezeu poate să dăruiască cu adevărat dar omul a fost făcut să-l imite în toate!

 

Pr. Eugen Băcioiu