Termenul grec întrebuinţat aici pentru a exprima ideea de artă, care arată lucrul Muzelor, inspiratoare ale operelor de artă, dar el arată mai ales că filosofia este cea mai mare dintre arte, prin înţelesul special pe care cuvântul 1-a primit încă din vremea clasicismului elen : acela de muzică. Filosofia este, deci, cea mai înaltă muzică pe care a creat-o şi a intonat-o mintea omenească. Numai prin acordurile şi armoniile acestei muzici a filosofiei, înţelepţii lui Platon se puteau ridica până la cel mai înalt cerc al sferelor cereşti, unde erau învredniciţi de epopteia divină a sublimelor Idei şi unde se desfătau cu inefabila muzică a sferelor, muzica universală, cosmică. Calificativul de frumos este pe deplin meritat de filosofia greacă. Punând şi tratând cu eleganţă şi profunzime marile probleme ale vieţii şi spiritului omenesc, ale universului şi ale scopului nostru, filosofia elenă a dat adesea răspunsuri temeinice şi de o rară frumuseţe. Frumosul era, de altfel, una din arterele puternice ale geniului grec. Frumuseţea gândirii e una din acele minunate cuceriri care-1 apropie pe om de Dumnezeu şi-1 imortalizează. Drumul până la revelaţia frumosului e adesea dureros şi amarnic, dar răsplăteşte din belşug pe ostenitor.
Se poate spune acelaşi lucru despre gândirea creştină ? îmbracă gândirea Sfinţilor Părinţi hlamida imperială a graţiei şi a frumosului ? Ritmul şi armonia orchestrează elementele constitutive ale gândirii patristice? Înainte de a răspunde acestor întrebări, se cuvine lămurită o problemă care, pusă şi susţinută de anumiţi gânditori din antichitate şi până azi, continuă să întreţină o atmosferă de suspiciune în jurul gândirii creştine. Celsus, Porfiriu, Iulian Apostatul, mulţi neoplatonici, o seamă de oameni ai Renaşterii şi unii moderni dintre care menţionăm pe învăţatul francez Elime Brehier au tăgăduit şi tăgăduiesc gândirii creştine patristice rangul de filosofie. Faptul se explică pe de o parte prin dispreţul unora din aceşti gânditori faţă de învăţătura creştină, pe de altă parte prin necredinţa unui număr dintre ei. Gândirea creştină nu operează totdeauna cu aceleaşi categorii logice ca filosofia profană, nu acceptă decât parţial soluţiile acesteia şi nu se complace în atitudini oscilatorii. Gândirea patristică e în primul rând o operă a harului şi a credinţei. Ea nu porneşte de la puncte necunoscute, nu bâjbâie şi nu se agaţă de soluţii efemere. Ea ţâşneşte din certitudinile nezdruncinate ale credinţei. Dar pentru aceasta, gândirea patristică nu e mai puţin o filosofie. Având în tematica sa uriaşă să dezbată obiective ca : Dumnezeu, Logosul, lumea şi omul, cu o logică şi o metodă întru nimic inferioare gândirii profane, gândirea creştină reprezintă o filosofie, «adevărata filosofie», cum spun Sfinţii Părinţi, de orizont, proporţii şi adâncimi necunoscute până azi. Gândirea patristică nu ocoleşte şi nu condamnă raţiunea ; dimpotrivă : o cultivă şi o foloseşte până în ultimele ei consecinţe. Dar această raţiune nu este raţiunea incertă a filosofiei profane, ci raţiunea sanctificată prin har şi credinţă, capabilă să îndrepte, să amelioreze şi să adâncească forţele raţiunii profane (Etienne Gilson und Philotheus Bohner, Die Geschichte cler christlichen Philosophie, von ihren Aniăngen bis Nicolaus von Cues, Paderborn, F. Schoningb, 1937, p. 6, apud Pr. Ioan G. Coman, Probleme de filosofie şi literatură patristică, EIMBOR, Bucureşti, 1995, p. 30).
Pr. Sorin Ioan Părăuşanu,
Parohia Ocnele Mari, Vâlcea