28.10.2019 – Dialogul dintre teologie şi filosofie din perspectiva Părinţilor Bisericii (2)

Sfinţii Părinţi sunt de acord că gândirea creştină este o filosofie, o filosofie mult superioară celei profane, «filosofia noastră», sau «filosofia despre Dumnezeu», aşa cum o numesc gânditorii patristici. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, după ce-şi povesteşte odiseea neastâmpărului său intelectual prin toate sistemele de filosofie greacă şi ancorează în fine în Academia gândirii creştine, unde găseşte liman frământărilor sale şi unde se converteşte, face această declaraţie caracteristică : «Astfel, şi din această pricină (a convertirii la Hristos), am ajuns eu filosof». Deci, nu diferitele sisteme de gândire greacă în care Iustin nu găsise apa vie a împăcării minţii, ci învăţătura creştină era adevărata filosofie. Clement Alexandrinul era suspectat că acorda un interes prea mare filosofiei greceşti şi încerca să prezinte doctrina creştină ca pe o culme a filosofiei, a gnozei, cum zice el. Atunci el se întreabă dacă filosofia e opera lui Dumnezeu sau a diavolului, învăţatul alexandrin răspunde că ea e o operă bună, e voită de Dumnezeu şi utilizarea ei rezonabilă nu poate fi decât folositoare. Dacă mintea şi celelalte daruri cu care operează filosofia vin de la Dumnezeu, poate fi filosofia un lucru rău ? Sfântul Ioan Damaschin are cuvinte înaripate pentru valoarea şi frumuseţea actului de cunoaştere: «Nimic nu-i mai preţios» – zice el – «decât cunoaşterea : cunoaşterea este lumina sufletului raţional. Contrariul ei, ignoranţa, este întuneric. După cum lipsa luminii este întuneric, tot aşa şi lipsa cunoaşterii înseamnă întunericul raţiunii. Ignoranţa este nota fiinţelor lipsite de raţiune». Sfântul Grigorie de Nazianz îşi face o plăcere şi o onoare rară de a fi studiat filosofia şi de a fi el însuşi filosof. în proza şi în versurile lui, curge ca o lavă incandescentă toată tematica filosofică a vremii. Lui Iulian Apostatul, care interzisese creştinilor participarea la cultura greacă, el îi replică printr-o interesantă teorie a culturii creştine, capabilă să zidească sisteme mai durabile decât cele ale filosofiei profane.

Grigorie de Nazianz are o idee aşa de frumoaşă despre înălţimea filosofiei creştine, încât primul din cele cinci Discursuri teologice ale lui tratează exclusiv despre condiţiile prealabile de pregătire ale celui ce se dedă exerciţiului divinei filosofii. Filosofia este, după Sfântul Grigorie, un oficiu sacru, o cântare înălţată lui Dumnezeu. «A filosofa despre Dumnezeu», zice el, «nu o poate face oricine, lucrul acesta, repet, nu stă în căderea oricui. Faptul nu e uşor şi nu intră în sfera celor ce se târăsc pe pământ. Voi adăuga că divina filosofie nu poate fi tratată nici în orice moment, nici în faţa oricui, nici nu poate vorbi despre toate, ci numai în j anumite momente, numai în faţa anumitor oameni şi numai într-o anumită măsură». Cine sunt dar privilegiaţii care se pot bucura de filosofia creştină ? Numai cei aleşi, cei dedaţi speculaţiei şi mai ales cei curaţi la suflet şi la trup, sau care sunt acum pe punctul de a se curaţi. Atingerea dintre pur şi impur este primejdioasă ca aceea dintre ochiul bolnav şi raza solară. Gândirea creştină este o filosofie de înaltă ţinută. Prin obiectul şi prin scopul ei, ea depăşeşte cele mai perfecte achiziţii ale filosofiei greceşti. S-a spus de multe ori şi se mai susţine şi azi că gândirea creştină patristică e în mare măsură debitoare cugetării elene, că Sfinţii Părinţi nu au făcut decât să pună pe melodie creştină un material vechi, uzat de prea multă circulaţie în sistemele greceşti. Partizanii acestei teorii sau nu au înţeles deloc spiritul patristic, sau au voit!

              Pr. Sorin Ioan Părăuşanu,

Parohia Ocnele Mari, Vâlcea