28.10.2019 – Dialogul dintre teologie şi filosofie din perspectiva Părinţilor Bisericii (4)

Filosofia patristică are, atât prin obiectul cât şi prin proporţiile ei, un sens special faţă de filosofia profană. Aceasta din urmă pornea de la om şi se înălţa până la frontierele universului. Gândirea patristică porneşte de la Dumnezeu, se coboară în lume şi la om, şi se întoarce cu aceste două elemente spre ţelul ei supranatural. Filosofia devine o religie care răspunde la cele două mari probleme puse de gândire : 1) cunoaşterea lui Dumnezeu şi 2) unirea sufletului cu divinitatea (. Gilson u. Ph. Bohner, op. cit., pp. 18—19). Filosofia deschide larg porţile teologiei. Filosofia devine pregătitoarea şi slujitoarea teologiei. Teologia deschide drumul desăvârşirii prin unirea cu Dumnezeu. Filosojie, teologie şi desăvârşire, iată cele trei elemente constitutive ale gândirii patristice. Deşi criteriul filosofiei este cunoaşterea, al teologiei credinţa, iar al desăvârşirii contemplaţia, între ele nu este contradicţie ; ele se pregătesc una pe alta şi conlucrează armonic, pentru că activitatea spirituală a omului este o unitate.

Frumuseţea gândirii patristice poate fi surprinsă mai ales în tematica ei, în problematica ei. Obiectul acestei gândiri îl formează Dumnezeu, Logosul, lumea şi omul. Dezbătute când mai calm, când mai furtunos, când în chilii umile de călugări, când în sălile fastuoase ale sinoadelor ecumenice, aceste probleme au primit soluţii de o siguranţă şi de o armonie necunoscute lumii păgâne. Să le luăm pe rând. Dumnezeu e centrul întregii gândiri patristice. De la El pornesc şi spre El se îndreaptă toate creaturile. El este izvorul întregii existenţe, fiind existenţa însăşi. Această idee, luată din Vechiul Testament, dă o temelie puternică şi o frumuseţe unică gândirii patristice. Fiind izvor şi scop a tot ce există, totul pleacă de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu, în acea frumuseţe şi puritate primară proprii operei ieşite din Perfecţiunea însăşi. Frumuseţea monoteismului patristic e cu atât mai remarcabilă cu cât, exceptând perioadele monoteiste ale religiei iudaice, curăţenia, integritatea şi perfecţiunea Dumnezeului creştin erau aproape necunoscute gândirii greceşti. Bâjbâind între materialism, spiritualism şi eclectism, filosofia elenă nu reuşise decât rareori şi sporadic să presimtă sau să formuleze vag ideea unui singur Dumnezeu. Nous-ul lui Anaxagoras, Logosul lui Heraclit, Demiurgul lui Platon şi Primul Motor al lui Aristotel nu sunt decât întrezăriri şi preambuluri. Chiar când ideea monoteistă reuşeşte să se desprindă ceva mai precis la unii gânditori stoici sau neoplatonici, ea este aşa de inconsistentă şi de oscilatorie, încât nu poate forma un temei pentru un sistem filosofic, cu atât mai puţin pentru o credinţă. Lucrul se explică în oarecare măsură prin rolul dominant al mitologiei, care nu se mulţumea să circule în majoritatea genurilor literare, ci se infiltrase cu abilitate şi-şi câştigase loc onorabil şi în filosofic Puzderia de zei elenici nu putea înlesni înfiriparea unui monoteism, chiar mediocru, întâi pentru că aceşti zei erau constituiţi de Homer şi de Hesiod într-un panteon puternic şi sistematic, şi prezenţa lor se făcea simţită în absolut toate manifestările spirituale ale neamului grec, în al doilea rând pentru că, chiar în sistemele de filosofie cele mai spiritualiste, cosmogoniile şi antropogoniile erau organic legate de un număr mai mic sau mai mare de zei. Dar motivul de căpetenie al incapacităţii filosofiei elene pentru monoteism stă în caracterul eminamente laic al poporului grec. Este singurul popor civilizat al lumii vechi care nu a avut teologie şi preoţi. Plecând de la datele imediate ale simţurilor, de la materie, filosofii eleni au căutat pe căi sinuoase şi penibile originea lumii. Nici unul dintre ei nu s-a putut ridica până la culmea definiţiei biblice că Dumnezeu ; este «Cel ce este».

Dumnezeul gândirii patristice este creatorul lumii din nimic. Eternitatea şi atotputernicia Lui L-au capacitat să creeze lumea din nimic. Demiurgul platonic creează lumea dintr-o materie deja existentă. Cosmologia şi antropologia platonică se vor resimţi totdeauna de imperfecţiunea acestei concepţii. Sfinţii Părinţi învaţă că Dumnezeu a făcut lumea din bunătate şi iubire şi că a creat-o ca pe o podoabă. Concepţia despre o lume-podoabă exista şi în gândirea greacă, dar pe când la eleni lumea era un cosmos armonios ieşit din cultul grecului pentru măsură, la Sfinţii Părinţi cosmosul este o exteriorizare a perfecţiunii divine. Armonia vine din mintea divină, nu din raţiunea umană.

Pr. Sorin Ioan Părăuşanu,

Parohia Ocnele Mari, Vâlcea