05.11.2019 – Predică la Duminica a-34-a după Rusalii: Pilda fiului risipitor

Tată, greșit-am la cer și înaintea Ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Primește-mă ca pe unul din argații Tăi… (Luca 15, 18-19)”

 

Iubiți credincioși,

Sfânta Evanghelie de astăzi, ca și cea din Duminica trecută, are același rol important de a ne pregăti cu sufletul și trupul nostru pentru nevoința Sfântului și Marelui Post. Dacă Evanghelia din Dumi­nica precedentă ne-a vorbit de păcatul mândriei și importanța covârșitoare a smereniei, cea de astăzi ne vorbește de păcatul cel urât al desfrânării și de puterea mântuitoare a pocăinței. Mare este înțelepciunea Sfinților Părinți! Întâi ne-au pus înainte păcatul mândriei prin care piere sufletul, iar apoi păcatul desfrânării, prin care piere trupul omenesc. Primul păcat săvârșit de Adam se sălășluiește în inima omului și omoară sufletul, iar al doilea stăpânește mintea omului și omoară trupul. Amândouă întâlnindu-se pierd desăvârșit neamul omenesc, arvunindu-i gheena focului de veci. Deci precum sufletul este înrudit cu trupul, tot așa mândria este rudă cu desfrânarea. În majoritatea cazurilor, păcatul desfrânării urmează mândriei. Sfinții Părinți spun într-un glas: „Cela ce pentru lucrarea faptelor bune se înalță, întru curvie a cădea se sloboade” (Cuviosul Ioan Scărarul – Cuv. 4 – Pentru ascultare). Așadar, pentru a fi pregătiți și cu sufletul și cu trupul pentru calea postului, vom vorbi astăzi despre păcatul desfrânării și puterea pocăinței.

           Sfânta Evanghelie ne vorbește despre un om care avea doi fii. Omul acesta este conștiința fiecăruia. Fiul cel mai tânăr este trupul nostru iar fiul cel mare este sufletul. Fiul cel mai tânăr, adică trupul omului , fiind mai slab dorește să guste din toate bunătățile acestei lumi și de aceea eliberat de povara conștiinței, adică tatăl său, pleacă într-o țară îndepărtată, care simbolizează alunecarea  în desfrânare și își irosește averea sa, tinerețea sa, și toate darurile primite, întinându-și sufletul cu această îngrozitoare patimă a desfrânării. După multă vreme, spune pilda, omul rămâne gol de toate darurile sale și în această stare , el resimte o foame  lăuntrică după Dumnezeu, conștiința îl mustră și aflat în pragul deznădejdii își vine în simțiri și se întoarce către conștiința sa. Primirea de către tatăl său, adică conștientizarea stării de păcătoșenie îl apropie de Dumnezeu prin căiță, spovedanie și canonul primit de la duhovnic. În pildă, întoarcerea fiului risipitor este prilej de bucurie pentru tatăl său care îl îmbracă cu haină nouă, cu încălțăminte nouă și cu inel in mâna dreaptă, toate acestea semnificând restabilirea omului prin conștiință și  revenirea la sufletul pierdut. Junghierea vițelului îngrășat reprezintă bucuria lui Dumnezeu pentru căința și întoarcerea celui păcătos și așezarea lui în starea cea dinaintea căderii in păcat.

            Frați creștini,

Păcatul acesta al desfrânării a pus stăpânire din ce în ce mai mult pe poporul nostru credincios. Așa se explică de ce, din ce în ce mai multe familii se despart, apar certuri, bătăi, vorbe urâte, reproșuri, toate acestea fiind roadele desfrânării. Oamenii se justifică prin faptul că nu se mai iubesc ca la început, sunt incompatibili și multe alte scorneli pe care diavolul le strecoară în mintea lor pentru a conserva această patimă pierzătoare de suflet. Iar dacă noi nu-L ascultăm pe Dumnezeu și nu ne pocăim, atunci El, din pragul Bisericii goale sau de pe calea unde ne așteaptă, cu părintească milă se tânguiește prin gura proorocului, zicând: Fii am născut și am înălțat, iar ei s-au lepădat de Mine (Isaia 1, 2), Cunoscut-a boul ieslea stăpânului său… iar Israil nu M-a cunoscut pe Mine (Isaia 1, 3) și iarăși: Omul în cinste fiind, nu a priceput; alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de mine și s-a asemănat lor (Psalmul 48, 21).Una din cele mai bune căi de părăsire a tuturor dezmierdărilor pământești și de întoarcere la Hristos este calea postului. Pentru că desfrânarea trupului se supune cu nevoința postului, desfrânarea minții se înfrânează cu smerita cugetare, întinăciunea inimii se arde cu văpaia rugăciunii celei curate și cu adânc de smerenie. Iată, Postul Mare ne stă înainte – cale bună, cale sfântă, cale împărătească de pocăință, de întâlnire cu Dumnezeu, de aceea s-a și citit această Evanghelie înainte de începerea postului. Să părăsim deci păcatul cel urât al desfrânării sub toate formele lui. Și împreună cu el să părăsim toate păcatele ca să devenim vrednici de Dumnezeu și de Împărăția Sa, amin!

Pr. Gheorghe Paraschivescu,

Paraclisul Mitropolitan “Madona Dudu”, Craiova

 


Comments are closed.