08.11.2019 – Înţelepciunea rabinică – despre Căsătorie

În capitolul 27.15-26 al cărții Deuteronom sunt cuprinse o serie de blesteme, mai exact se cuprind patru moduri în care legile cu privire la buna conduită dintre membrii familiei sunt călcate aspru. Sunt blestemate aspru următoarele aspecte cu privire la familie : cel ce se va culca cu femeia tatălui său, cel ce se va culca cu vreun dobitoc, cel ce se va culca cu sora sa, fiica tatălui său sau fiica mamei sale, cel ce se va culca cu soacra sa, cu sora femeii sale. Aceste blesteme sunt similare cu cele din Levitic 18 dar nu se prezintă în niciunul dintre cele două texte semne de interdependență.

Textele amintite mai sus cuprind mai multe adevăruri cu privire la căsătorie şi familie: mai întâi constatarea că singurătatea nu este bună; în al doilea rând că bărbatul şi femeia sunt făcuţi unul pentru altul ca să se întregească, amândoi având aceeaşi origine şi alcătuind aceeaşi fiinţă. Dragostea dintre bărbat şi femeie nu-şi are izvorul numai în unitatea sufletească ci şi în cea trupească.

Pentru israeliţi, căsătoria monogamă a fost instituţia ideală rânduită de Dumnezeu, de aceea celui mai mare dintrepreoţi, Arhiereului, i se permitea numai căsătoria cu o singură fecioară (Levitic 21.13-14). În scrierile profetice idealul căsătoriei monogame este prezentată ca simbol al unirii dintre Dumnezeu şi poporul său (Ieremia 2, 2; Iezechiel 16, 8). În cartea Tobit, monogamia apare nu numai ca ceva firesc ci şi uzual. O familie numeroasă era considerată în Vechiul Testament ca un dar divin, iar cea fără urmași ca o pedeapsă dumnezeiască. Pentru a prevenii cazul lipsei de urmași, soţia stearpă da pe sclava sa soţului ei și aceasta devenea concubină ai cărei copii erau consideraţi legitimi. Evreii se căsătoreau când erau încă foarte tineri, „în general rabinii socotesc vârsta de 18 ani a bărbatului potrivită pentru încheierea unei căsătorii. Fetele erau căsătorite chiar la 12-13 ani”.

Pentru combaterea idolatriei, Legea interzicea israeliţilor să-şi ia soţii dintre neamurile păgâne (Iesirea 34.15-16). În Sfânta Scriptură găsim numeroase mărturii despre acest lucru. Astfel, Avraam trimite să se aducă fiului său Isaac o soţie din neamul său. (Facerea 28), iar Iacov este trimis să-şi găsească soţie între rudele sale din Mesopotamia (Facerea 28).

Dacă un bărbat căsătorit murea fără să aibă copii fratele lui era obligat să ia în căsătorie pe văduvă, iar primul născut să poarte numele fratelui celui mort, pentru ca numele acestuia să nu se şteargă din Israel (Deuteronom 25.5-6). Aceasta era căsătoria de levirat, care era în uz şi pe vremea Mântuitorului, fiind pe larg expusă în Talmud.

Familia iudaică era bine organizată, fiecare membru al ei avându-şi locul şi rolul bine precizat. Femeia se adresa uneori bărbatului ei, numindu-l domn sau stăpân. Soţia era considerată oarecum un bun al soţului, ea era datoare soţului cu fidelitate absolută, dar nu putea pretinde acelaşi lucru de la soţul ei, cu toate ca Legea lui Moise cuprinde unele prescripţii care au rolul de a proteja soţia de abuzurile soţului (Deuteronom 21.11-17; 22.13-19), întreţinerea materială a soţiei era de datoria soţului care trebuia să-i asigure locuinţă hrană şi îmbrăcăminte, după posibilităţi (Iesire 21.10).

Femeia rea este văzută drept cauza principală a decăderii familiei (Eclesiastul 7.27). Dintre toate abaterile soţiei, cea mai gravă era infidelitatea conjugală, care era aspru pedepsită prin uciderea cu pietre (Levitic 20). În principiu, prin a VII-a poruncă din Decalog este interzis desfrâul atât al femeii cât şi al bărbatului (Iesire 20, 14). Dar femeia care comitea adulter era mai aspru pedepsită pentru că ea face moştenitori din străini.

În cazul unor greşeli grave tatăl putea să-şi pedepsească copiii cu moartea, dar acest drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor putea fi exercitată numai sub controlul bătrânilor cetăţii (Deuteronom 21 19-23).

Pr. Laurenţiun Nicolae Ceauşu


Comments are closed.