14.11.2019 – Ierarhia bisericească în Sfânta Scriptură

Ierarhia cuprinde slujirile confirmate prin hirotonie, care au autoritatea de a conduce în Biserică. Cu toate că principiul ierarhiei slujirilor apare la Evrei 7.7 , unde se arată că ceea ce este inferior este binecuvântat de ceea ce este superior, acest principiu n-a primit o motivare teologică decât începând cu scrierile lui Dionisie Aeropagitul, care vede în ierarhia bisericească o imitare a ierarhiei cereşti. Pentru aceasta, cele trei trepte ierarhice nu sunt altceva decât cele trei grade de sfinţenie de pe scara desăvârşirii: episcopul este simbolul perfecţiunii; prezbiterul, al iluminării, iar diaconul, al purificării. Tendinţa de a explica în mod simbolic şi analogic formele de slujire bisericească este mult mai veche. De pildă, Ghelasie, în Istoria Sinodului I ecumenic, compară pe episcop cu chipul lui Hristos, prezbiterii fiind o reprezentarea a tronului serafimilor, iar diaconii a heruvimilor.

Pe baza menţiunilor din Noul Testament, cu precădere cele din Faptele Apostolilor, Biserica Ortodoxă recunoaşte trei forme ale preoţiei pastorale sau hirotonite: diaconul, preotul şi episcopul. Toate acestea sunt constitutive şi necesare Bisericii. Concelebrarea acestora în Taina Euharistie arată că cel trei slujiri participă la aceeaşi preoţie unică a lui Hristos, dar în mod diferit, după nevoile comunităţii. De altfel, slujirile bazate pe hirotonie sunt în primul rând slujiri liturgice, rânduite pentru Taina Euharistiei. Din puterea şi autoritatea de a consacra Euharistia, decurg celelalte funcţii: pastorală, învăţătoare, conducătoare.

Episcopatul constituie cea mai înaltă treaptă în ierarhia bisericească, având plenitudinea preoţiei. El reprezintă comunitatea şi coordonează slujirile acesteia, fiind centrul şi expresia acestora. În această calitate, episcopul recapitulează şi coordonează toate slujirile şi harismele Bisericii; de aceea, el este cel mai mare în ierarhie. El are dreptul exclusiv de a hirotoni preoţi şi diaconi, deoarece el îşi exercită slujirea sa numai împreună cu aceştia. Biserica locală (eparhia) nu poate să-şi hirotonească singură episcopul ei, de aceea, el este hirotonit de doi sau trei episcopi din Bisericile vecine (Canonul 1 apostolic şi Canonul 4 al Sinodului I de la Niceea). El este prin hirotonie „unit” cu eparhia sa şi nu exercită vreo funcţie în afara acesteia.

Prezbiteratul (de la presbiteros) se crede a fi o prelungire a preoţiei din Vechiul testament, în comunităţile formate din creştini proveniţi din iudei, în Palestina, în care prezbiterul avea rolul de a conduce comunităţile întemeiate de Apostoli. Rolul specific al prezbiterului este instruirea şi îndrumarea credincioşilor. Prezbiteratul este subordonat episcopatului ca exerciţiu şi slujire, dar nu ca origine. El nu este o derivare din slujirea episcopului, ci are funcţia lui proprie.

Diaconatul este o slujire liturgică permanentă şi nu o simplă treaptă premergătoare preoţiei. Diaconii sunt prin hirotonie legaţi de episcopii lor, fiind, după simbolica folosită de Sfântul Ignatie, chipul lui Hristos. Ei au un rol important în instruirea şi catehizarea credincioşilor, fără însă să aibă răspundere pastorală.

Biserica Ortodoxă este o Biserică ierarhică în sensul că face o distincţie dogmatică între preoţia pastorală primită în Taina Hirotoniei, cu cele trei trepte ale forme ale ei – episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul, şi preoţia generală, comună, a credincioşilor, care e primită în Tainele Botezului şi Mirungerii. De aceea, Biserica nu trebuie să fie confundată cu ierarhia sau clerul, după cum poporul lui Dumnezeu nu trebuie să fie limitat doar la laici sau mireni. Biserica se sprijină nu numai pe o categorie de membri, ierarhia sau clerul, care au, fireşte, slujiri proprii, specifice, ci pe întreg poporul. Mai mult, ierarhia există înlăuntrul poporului credincios care formează Biserica.

Chipul preotului recomandat de Sfântul Pavel lui Timotei și Tit e, în bună măsură, chipul însuși al acestor doi episcopi, chip real, istoric. Iată cum descrie Apostolul acest chip lui Timotei: De dorește cineva episco­pie, bun lucru dorește. Se cade, însă, episcopului să fie fără de prihană, bărbat al unei femei, treaz, întreg la minte, cuviincios, primitor de străini, destoinic să învețe pe alții, nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câștig urât, ci blând, neiubitor de argint, bun chivernisitor, având copii ascultători întru desăvârșita bunăcuviință. Căci dacă cineva a sa casă nu știe să și-o rânduiască, cum va purta grija de Bise­rica lui Dumnezeu? Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva trufindu-se să cadă în osânda diavolului. Mai trebuie să aibă mărturie bună de la cei din afară ca să nu cadă în ocară și în cursa diavolului. Tot așa diaconii să fie cucernici, nu îndoielnici la cuvânt, nebăutori de vin mult, neagonisitori de câștig urât, păstrând taina credinței întru cuget curat. Dar și aceștia să fie mai întâi puși la încercare, apoi, dacă se do­vedesc fără prihană, să se diaconească. Femeile lor asisderea să fie cu­viincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconii să fie bărbați ai unei femei, să-și chivernisească bine casele și pe copiii lor (I Timotei 3.1-12).

Pr. Iulian Lixandra