Omul, prin această renunțare și înfrânare trebuia să conștientizeze că poate exista și fără o astfel de hrană. Hrana care îl ținea în viață și care îl făcea să rămână în continuare străin morții era Dumnezeu, și la aceasta nu trebuia să renunțe. Hrana oferită de pomul cunoștinței binelui și răului deși aparent sensibilă, plăcută și dulce, în realitate este calea prin care cel care se împărtășește cu ea intră în comunitate cu relele. Sfântul Ioan Damaschin ne prezintă această mâncare sensibilă care duce la stricăciune prin prezentarea din Sfânta Scriptură a poruncii lui Dumnezeu:
„Căci spune Dumnezeu: <<Din tot pomul din rai să mănânci>> (Fc. 2, 16). Prin aceste cuvinte socotesc că a vrut să zică: <<Suie-te, prin toate făpturile, la Mine, Făcătorul, și culege din toate un singur fruct, pe împărtășirea cu Mine fă-o întărirea exitenței tale. În chipul acesta vei fi nemuritor>>. <<Dar din pomul cunoștinței binelui și răului nu mâncați din el; căci, în ziua în care veți mânca din el, cu moarte veți muri>> (Fc. 2, 17). În chip natural mâncarea sensibilă este o completare a ceea ce se pierde, ea se dă afară și se distruge. Este deci cu neputință ca să rămână nestricăcios cel care se împărtășește cu mâncare sensibilă” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 11, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 2005, p. 81).
Putem afirma că pomul vieții îl reprezintă pe Însuși Dumnezeu, iar pus în această postură Dumnezeu creează și menține viața, nimic neexistând fără El. Pomul cunoștinței binelui și răului este alcătuirea firii noastre, firea omeneasca fiind bună dacă urmărește virtutea și rea când urmărește patimile. Contemplarea tuturor rațiunilor creației se realizează prin orientarea de către om a părții raționale, deoarece partea simțuală ar duce spre folosirea trupească a acestora. Altfel spus, raportarea față de creație trebuie căutată numai prin comuniunea cu Dumnezeu, nu prin plăcerea trupească.
Celor doi pomi li se oferă un anumit rost, anumite daruri care nu schimbă natura lor, dar le oferă funcții în planul divin. Putem spune că pomul vieții oferea nemurire trupească, deoarece odată căzut în păcat omul nu v-a mai avea acces la el, iar că pomul cunoștinței binelui și răului oferea o legătură strânsă cu viața spirituală, care făcea ca omul să poată cunoaște prin experiență propie. „Prin acest pom, omul a cunoscut de fapt binele din care a căzut și răul în care a căzut” (Prof. N. Chițescu, Pr. Prof. I. Petreuță, Pr. Prof. I. Todoran, Teologia dogmatică și simbolică, vol I.).
Pedeapsa lui Adam ar fi fost fără sfârșit dacă acesta ar fi mâncat din pomul vieții, și nu din pomul cunoașterii. Ar fi fost aruncat în adâncul iadului, împreună cu diavolul, neavând nicio speranță de iertare și răscumpărare, deoarece acesta nu ar mai fi avut posibilitatea de a muri, ca prin moarte să i se ierte păcatul.
Pr. Ştefan Anton