Căderea a fost văzută de către Sfântul Maxim Mărturisitorul ca fiind o întoarcere a lui Adam împotriva propriei firi, el nesocotind atât porunca divină, cât și pe sine însuși. Își schimbă întreaga orientare spre altceva, iese din sfera divinului și a firescului, adâncind căderea lui în neant, toate acestea fiind cauzate de neascultarea glasului divin și neîncrederea în pornirile interioare spre bine.
„Omul, după ce a fost creat, nu s-a mișcat în chip natural în jurul Celui nemișcat, ca obârșie proprie (adică în jurul lui Dumnezeu), ci s-a miscat, de bunăvoie, contrar firii și fără de minte, în jurul celor de sub el, peste care a fost pus de Dumnezeu să stăpânească, abuzând de puterea naturală dată lui prin creație spre unirea celor despărțite, ca mai vârtos să despartă cele unite. Primejduindu-se astfel, puțin a lipsit ca să se strămute iarăși, în chip jalnic, în neexistență” (Sf. Maxim Marturisitorul, Ambigua, 106a, PSB 80, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983, p.263).
„Cauza căderii diavolului este mândria. Acesta a făcut ca starea înaltă a cinstei și măreția îngerească să fie inversată cu defăimarea și întunecimea diavolească” (Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, I, Filocalia 5, pp. 163-164).
Căderea are la bază două realități, și anume: omul și diavolul (Fc. 3, 1-5). Se știe că diavolul înainte de a cădea și el în păcat a fost un înger al luminii care avea în grije pământul și toate cele de pe el. Cum Dumnezeu nu a creat nimic rău, la fel și diavolul nu a fost de la început rău, el fiind creat bun și liber, sădit în firea sa principiul binelui. El a avut libertatea iubirii, voința de a alege să persiste în bine sau de a-L iubi în mod firesc, nu mecanic pe Dumnezeu. Deși diavolul și toți supușii lui au ales răul, lipsa binelui, împotrivindu-se, ceilalți îngeri au ales binele și s-au statornicit în el. Diavolul mai este numit și potrivnicul, deoarece „el este primul care în locul binelui a ales răul, iar în locul lui Dumnezeu a îmbrățișat moartea” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 30, p. 111).
Diavolul a căzut din mândrie, din nesocotirea dependenței față de Dumnezeu, el considerând că toată puterea și frumusețea sa nu este darul Ziditorul și nici el nu este o creatura a lui Dumnezeu, ci este doar meritul său. A respins ajutorul oferit de Dumnezeu și a renunțat pentru totdeauna la comuniunea cu El.
„Acesta (Lucifer), înveșmântat în lumină dumnezeiască[…]s-a încrezut că deține prin tăria propriei naturi, nu prin binefacerea acestei dărnicii, splendoarea înțelepciunii și frumusețea virtuților, cu care-l împodobise harul Creatorului.[…]s-a socotit asemenea lui dumnezeu, pretinzând că, întocmai ca și Dumnezeu, n-are nevoie de nimeni. Bizuindu-se desigur pe liberul său arbitru de care dispunea, crezu că prin acest fapt are din belșug toate câte îi sunt de trebuință pentru desăvârșirea virtuților și pentru deplina fericire veșnică. Numai această cugetare a devenit pentru el prima cădere. Din această pricină, părăsindu-l pe Dumnezeu, de care socotea că n-are nevoie, l-a părăsit și puterea și, clătinându-se, și-a dat seama de slăbiciunea propriei lui naturi: atunci a pierdut fericirea de care se bucura prin dărnicia lui Dumnezeu” (Sf. Ioan Casian, Așezămintele Mănăstirești, Cartea a douăsprezece, Despre duhul trufiei, 4, Scrieri alese, PSB 57, trad. Prof. Vasile Cojocaru și Prof. David Popescu, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, p. 250).
Alegând această stare , nu a mai vrut să știe de Dumnezeu și deși singur, și-a îndreptat ura față de Dumnezeu și față de creaturi, acesta fiind unicul său scop al existenței sale. Cei doi se află în contradicție de valori oferite oamenilor: Dumnezeu oferind iubire și viață, vrând ca toți să fie buni, iar diavolul oferind ură și moarte, atrăgându-i pe toți în ticăloșia sa, desfătarea și lauda lui găsindu-se în împlinirea răutăților.
Pr. Ştefan Anton