Urmând ȋndemnul Mântuitorului Iisus Hristos „Drept aceea, mergând, ȋnvăţaţi toate neamurile, botezându-le ȋn numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, ȋnvăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” [1] Sfinţii Apostoli au mers pretutindeni, ȋnfiinţând noi comunităţi creştine. Dintre aceştia, unii cu viaţă ȋmbunătăţită, trăită conform Legii celei noi şi cu binecuvântare divină, au ajuns sfinţi.
Viaţa autentică creştină e reprezentată de lupta necontenită pentru dobândirea Sfintei Ȋmpărăţii cereşti, prin transformarea lăuntrică a omului, spre creşterea lui de la chip la asemănarea cu Dumnezeu. Această transformare e posibilă cu efort susţinut, dar mai cu seamă cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin mijlocirile sfinţilor Săi. „Ne ajută sfinţii ȋn frunte cu Sfânta Fecioară, ca unii care au trăit viaţa noastră şi cunosc luptele noastre. Sfinţii ne ajută ȋn două feluri: prin rugăciunile pe care le fac pentru noi şi prin pilda vieţii lor…Dumnezeu ascultă, deci, rugăciunile sfinţilor pentru fraţii lor, fiindcă şi ei au ascultat cuvintele lui Hristos. Prin urmare, ajutorul dat creştinului de puterile supranaturale ȋl ȋndreaptă pe acesta către Dumnezeu, sprijinindu-l pe scara virtuţilor, ridicându-l pe vârful ȋnsorit al desăvârşirii, care este ȋndumnezeirea. De la firea omenească a lui Hristos, cea care este de-a dreapta Tatălui, primeşte şi firea noastră ajutorul lui Dumnezeu ȋn actul mântuirii; lucrarea sfinţitoare şi desăvârşitoare a Sfântului Duh este ȋnsoţită de ajutorul ȋngerilor şi de rugăciunile şi exemplele de trăire ale sfinţilor.”[2]
Prezenţa sfinţilor ȋn lume e de mare valoare atât ȋn timpul vieţii lor, cât şi după mutarea la cele veşnice. Sfântul ȋl dăruieşte pe Hristos celorlalţi semeni, făcându-se el ȋnsuşi loc al sălăşluirii lui Dumnezeu. Dumnezeu se odihneşte ȋn sfinţi, iar sfinţii ȋi odihnesc pe cei din jur prin energia harică pe care o aduc ȋn lume prin chiar viaţa lor. Sfinţii sunt prietenii cei mai intimi ai lui Dumnezeu şi cei mai buni dintre oameni. Sfântul este purtătorul dragostei lui Hristos pentru lume şi sălaşul locuirii Sfântului Duh, Care cu suspine negrăite doreşte ca orice om să crească duhovniceşte spre a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Sfinţii ȋi privesc pe oameni, aşa după cum ȋi priveşte de dânşii Mântuitorul Hristos. Ei sunt remarcabili prin forţa spirituală ce-i caracterizează. Nu fapta umană ȋn sine, ci puterea lui Dumnezeu care străluceşte ȋn faptele lor şi din ei ȋnşişi, ȋi face transparenţi lui Dumnezeu, Care face să iradieze capacităţile lor umane ȋnrădăcinate ȋn lumina divină.
Ȋn toate locurile şi timpurile au existat şi există sfinţi, pornind de la Patriarhii, Profeţii sau Drepţii Vechiului Testament şi continuând cu Sfinţii Apostoli, martirii, mărturisitorii, cuvioşii, ierarhii, preoţii, diaconii sau simplii credincioşi cu viaţă aleasă. Aşadar, de-a lungul istoriei bimilenare a creştinismului, au existat numeroşi sfinţi martiri, cuvioşi şi mărturisitori ai Legii celei noi aduse de către Domnul nostru Iisus Hristos.
Sfinţii văd slava lui Dumnezeu şi frumuseţea feţei Lui. Ȋn acelaşi Duh Sfânt, ei văd viaţa şi faptele noastre. Cunosc întristările noastre şi aud rugăciunile noastre. Cât au trăit pe pământ, au învăţat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu; iar cine are iubirea pe pământ, acela o ia cu el în viaţa veşnică, în Ȋmpărăţia cerurilor, unde iubirea creşte şi va fi desăvârşită. Şi dacă aici iubirea nu poate uita pe fratele, cu cât mai mult nu ne uită pe noi sfinţii şi se roagă pentru noi. Domnul a dat sfinţilor darul Duhului Sfânt şi în Duhul Sfânt ei ne iubesc pe noi. Sufletele sfinţilor cunosc pe Domnul şi bunătatea Lui faţă de om şi de aceea duhul lor arde de iubire pentru semeni. Când trăiau încă pe pământ, ei nu puteau auzi fără întristare de un om păcătos şi în rugăciunile lor vărsau lacrimi pentru el.
Sfinţii fiecărui neam reprezintă mai ales frumuseţea cea nepieritoare a slavei fiecărui neam în faţa lui Dumnezeu. Şi din pământul ţării noastre, din oamenii acestor locuri, de pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu, au răsărit astfel de sfinţi. Pe unii ȋi cunoaştem după nume, pe alţii Dumnezeu ȋi ştie şi ȋi are scrişi ȋn Cartea Vieţii. Sfinţii pe care i-a canonizat Biserica noastră au fost mai întâi cinstiţi de poporul credincios, iar Biserica, de fapt, confirmă recunoaşterea sfinţeniei, care vine din lucrarea Sfântului Duh în oameni. Biserica constată şi proclamă sfinţenia acolo unde Dumnezeu a binevoit să o arate. Sfinţii sunt cunoscuţi şi necunoscuţi oamenilor, iar numărul total al sfinţilor din fiecare neam şi din fiecare vreme îl ştie numai Dumnezeu. Aceşti sfinţi sunt cei care, printr-o viaţă fără de păcat, au căutat să trăiască permanent ȋn lucrarea Duhului Sfânt. Ei sunt cei ce L-au mărturisit pe Dumnezeu ȋnaintea oamenilor, atât cu cuvântul lor pe timp de pace sau persecuţii, cât şi prin ȋntreaga lor viaţă. Fiecare astfel de sfânt a avut un drum unic ȋn viaţă. Toţi ȋnsă L-au ascultat pe Dumnezeu şi s-au străduit să trăiască ȋntr-o continuă ȋmpreună-lucrare. Nicicând, sfinţii nu s-au simţit singuri. Când au primit ceva bun, au ştiut că Dumnezeu le-a dat. Când ȋnsă au greşit, au ştiut că se pot ȋntoarce şi s-au ȋntors cu multă hotărâre către Milostivul Dumnezeu.
De aceea, cu dreaptă socotinţă, Ȋnaltpreasfinţitul Părinte Dr. Irineu, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, a hotărât ca la otpustul sfintelor slujbe, preoţii să ȋi amintească şi pe Sfinţii ocrotitori ai eparhiei noastre, pomeniţi cu cruce roşie ȋn calendar, printre care şi pe Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii.
Pr. C. Rusan
[1] Matei 28, 19-20.
[2]Arhim. Popa O. Ioan-Ioasaf, Despătimirea omului şi ȋnveşmântarea cu virtuţi, Editura Credinţa strămoşească, 2008, p. 52-53.