Sfinţenia lui Dumnezeu este puritate şi curăţie desăvârşită. Orice ȋntinare este contrară sfinţeniei, este negarea ei. Pentru aceasta, Dumnezeu porunceşte poporului Său ales să fie sfânt şi să nu-şi pângărească sufletul ȋn niciun chip, nici măcar prin mâncărurile oprite. Sfinţenia lui Dumnezeu cere, astfel, sfinţenie de la cei ce se apropie de sfinţenia Lui. Drepţii, ȋn special, sunt chemaţi de Psalmistul David să laude sfinţenia lui Dumnezeu: „Veseliţi-vă drepţilor ȋn Domnul şi lăudaţi pomenirea sfinţeniei Lui!”[1] Aceasta este sfinţenia proprie lui Dumnezeu şi care, prin Revelaţie, s-a făcut cunoscută credincioşilor. Ea nu este o sfinţenie ascunsă, astfel ȋncât atunci când pronunţăm numele lui Dumnezeu ne gândim şi la sfinţenia Lui. Afirmarea sfinţeniei lui Dumnezeu de către Dumnezeu Ȋnsuşi se face, deci, pentru ca poporul ales să ia aminte de ea şi să o urmeze ȋn planul uman, pământesc. Este drumul asemănării noastre cu Dumnezeu, pe care trebuia să-1 străbată Adam şi Eva, drumul desăvârşirii, al sfinţeniei.
Dumnezeu este sfânt ȋn Sine. Aşa este cunoscut de sfinţii ȋngeri. De aceea, ȋn vedenia arătată lui Isaia, profetul a văzut pe Dumnezeu: „…stând pe un scaun ȋnalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimii stăteau ȋnaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două ȋşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau şi strigau unul către altul, zicând: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!”[2] Sfinţenia lui Dumnezeu e absolută şi veşnică. De aceea serafimii o proclamă fără ȋncetare. Pentru că e absolută, ea se vesteşte mereu ȋntreit de către ȋngeri, prin ȋntreitul „sfânt, sfânt, sfânt.” Fiecare Persoană a Sfintei Treimi este astfel menţionată ca sfinţenie ȋn Sine, iar Treimea ca unitate de fiinţă e ȋntreit sfântă. Ȋn revărsarea iubirii Sale către lume, Sfânta Treime ȋşi revelează sfinţenia Sa către ȋngeri. Aceştia se apropie de sfinţenia lui Dumnezeu cu frică şi cu cutremur, urmează sfinţenia, şi ei ȋnşişi sunt sfinţi prin harul şi puterea lui Dumnezeu, deşi nu sunt sfinţi prin fiinţă ca Dumnezeu. Cu toată fiinţa lor de duhuri slujitoare, sfinţii ȋngeri proclamă sfinţenia absolută a lui Dumnezeu şi trăiesc ei ȋnşişi ȋn sfinţenie. Sfinţenia lor este incomparabil diferită de sfinţenia absolută a Dumnezeirii, dar este o sfinţenie adevărată, potrivită cu firea creată. Faţă de sfinţenia pe care o contemplă ȋn Dumnezeu, sfinţenia ȋngerilor este o sfinţenie prin asemănare; iar faţă de sfinţenia pe care o poate atinge credinciosul, ea este o sfinţenie model.
Ȋn Noul Testament, ideea de sfinţenie este ȋmbinată cu ideea de desăvârşire. Astfel, Mântuitorul Hristos, ȋn Predica de pe munte, ȋi ȋndeamnă pe ascultători: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.”[3] Sfinţenia şi desăvârşirea ȋnseamnă totalitate impecabilă, neştirbită şi neatinsă, nepătată şi inepuizabilă. Ea a caracterizat pe prooroci ca mesageri ai cuvântului lui Dumnezeu: „Precum a grăit prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac.”[4] Aceeaşi idee de sfinţenie este asociată şi cu ideea de puritate sufletească, puritate ca aceea a copiilor şi care ne oferă accesul la Ȋmpărăţia cerurilor: „Cine nu va primi Ȋmpărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra ȋn ea.”[5] Puritatea face parte din sfinţenie, ȋmpreună cu nevinovăţia. Apostolii şi ucenicii Mântuitorului au ȋnţeles că puritatea sufletească, sinceritatea, este esenţială credinciosului trăitor ȋn comunitatea creştină. Ca dovadă pentru ei, Mântuitorul l-a certat pe Iuda pentru sărutul mincinos şi trădător (Luca 22, 48), iar Sfântul Apostul Petru i-a certat pe Anania şi Safira fiindcă au minţit Duhului Sfânt (Fapte 5, 3-9).
Pr. C. Rusan
[1] Psalmul 96, 13.
[2] Isaia 6, 1-3.
[3] Matei 5, 48.
[4] Luca 1, 70.
[5] Luca 18, 17