27.11.2019 – Dionisei Eclesiarhul – pictor și miniaturist

Cronicarul Dionisie Eclesiarhul este una dintre cele mai de seama figuri din trecutul culturii româneşti, defăşurandu-şi activitatea în ajurul anului 1800. Activitatea culturală a cronicarului a fost puţin cunoscută şi se materializează în 30 de Condici şi documente, 22 pomelnice ctitoriceşti, Hronograful, alte manuscrise şi traduceri precum şi 2 cărţi de ritual care au fost editate. Preotul și cercetătorul Dumitru Bălaşa sublinia că această operă îl prezintă pe autor în trei mari ipostaze: pictor şi miniaturist, caligraf şi istoric. Acestea sunt cele trei mari teme pe care le-a tratat Dionisie în opera sa.

Pictor şi miniaturist. După cum menţionează cercetătorii care s-au ocupat de miniaturile şi picturile care îmbogăţesc artistic opera lui Dionisie, acesta şi-a făcut un obicei ca la Condica sau Pomelnicul ctitoricesc al fiecărui schit, biserică sau mânăstire să deseneze în acuarelă sau peniţă biserica respectivă, schitul sau mânăstirea în anumite cazuri chiar „patronul” ei. Din opera vastă a cronicarului ne-au rămas foarte multe lucrări şi tablouri în cerneală neagră, roşie şi acuarelă, cu care şi-a ilustrat lucrările. Chenar, frontoane, îngeraşi, titluri şi chiar iniţiale de paragrafe sunt lucrate de autor cu atâta măiestrie şi migală încât poţi crede că trebuia să-şi aleagă cariera de pictor. Arta pe care o cultivă din acest punct de vedere  este deosebită, fiecare operă, filă şi miniatură neasemănându-se una cu alta, ci avem de-aface cu încercarea de a aduce ceva nou, cu diferite motive decorative naturale: firul de in înflorat, viţa de vie sau păsări.

Se ştie bine că la sfârşitul secolului al XVIII-lea arta religioasa rămâne legată de lumea balcanică şi orientală care-şi află o ultimă prelungire sub pana de zugrav şi cronicar a lui Dionisie, iar aceasta rămâne în esenţa ei rustică şi neconvenţională. Această valoare a picturilor şi miniaturilor al lui Dionisie a fost cercetată şi pusă în valoare de Radu Constantinescu, cel care va impune aducerea marelui cronicar la adevărata valoare care trebuie să i se recunoască. Din această operă artistică, ceea ce-l reprezintă cel mai bine şi care poartă caracteristicele personalităţii dionisiene o constituie împodobirea literei şi aceasta datorită faptului că era în primul rând şi mai presus de toate un alcătuitor de slove şi nu un „zugrav de subţire” cum mai erau numiţi pictorii de atunci. În ceea ce priveşte litera de rând, ea este sobră în tuş negru fiind aşternută în rânduri rare şi citeţe. Datorită acestui fond, iniţiala roşie sau policromă este scoasă mult în evidenţă atrăgând privirea într-un mod plăcut prin fineţea şi splendoarea ei. Abundă literele în tuş negru şi roşu, încadrate de o vegetaţie efervescentă dar stilizată, ori cel puţin simplificată sugerând eflorecenţe de trifoi şi volvură colorate cu fantezie în acuarelă.

În opera lui Dionisie am putea spune ca predomină şi ornamentul greoi al barocului târziu venit prin filieră rusească inspirat din filele cărţilor care imitau tiparul ornament floral.

Pe lângă aceste iniţiale cu caracter floral se întâlnesc şi acelea împodobite cu felurite vieţuitoare, în aceaşi manieră cunoscută cronicarului. Vietatea  preferată a lui Dionisie este şarpele, roşu cu auriu redat cu anumită stângăcie sugerând lesne litera dorită ori oferind cadrul ideal pentru frontispiciu. Pe langă numeroase animale sunt întâlnite păsări; corbul heraldic al Munteniei, grauri galbeni sau vrăbii. Vorbind la capăt despre capacitatea plastică a autorului nostru ea este circumscrisă de simţul decorativului, de aceea, compoziţiile mai complexe pot fi comparate cu cele ale zugravilor de meserie, amintind aici pe Manea Zugravul, Partenie Monahul şi Grigorie Pictorul. În ceea ce priveşte „peisajul” acestuia poate fi înscris în cadrul graficii naive de inspiraţie rustică a unor imagini fixate pe retina artistului şi reprodusă din memorie.

Temele tratate de Dionisie şi ucenicii lui, se înscriu în trei mari categorii: cu subiect dogmatic, cu temă laică şi pur decorative. Din acest punct de vedere, al stilului abordat în miniaturi şi peniţe, se pot spune multe lucruri, unii autori încercând să-l urce la rangul de iconar, el rămânând totuşi pentru noi un miniaturist de aceeaşi extracţie medievală ca şi „popa Flor” la mijlocul secolului al XVIII-lea. În plus, se poate spune că el este, pe de-o parte ultimul reprezentant al acestui filon de veche grafică românească, iar pe de altă parte unul dintre cei care au înnoit miniatura noastră la această vreme, atrăgând-o în domeniul artei naive, folclorice, ţărăneşti, prin modificarea programului tematic şi repertoriului decorativ cum avea să rămâna definitiv după 1820.

Cu potcapul pe ceafă ca mai târziu Ion Creangă, cu pana de gâscă ascuţită, Dionisie Eclesiarhul, păşeşte într-o zonă de spiritualitate mult mai rafinate decât ideile lui Russo sau Voltaire. Denaturate de ofiţeri şi asasini , el descoperă balcanismul, prin opera sa principala Hronograful care se păstrează la Biblioteca Academiei Române, intră în grecime, turcime şi bulgărime păşind cu adevărat în vechea limbă româncească. Este un Anton Pann înainte de Povestea Vorbei şi un titan care cu instrumente de scris confecţionate la nivelul timpului şi cerneluri vegetale reuşeşte să se remarce ca un original scriitor român la începutul secolului al XIX-lea. Este adevărat că epoca l-a avantajat foarte bine, fiind o epocă plina de magneţi pentru amatorul de pitoresc. Este epoca când fanarioţii intră în palatul domnilor români, aducându-şi cu ei obiceiuri, apucături, limbă şi politichie.

Cronicarul Dionisie Eclesiarhul este una dintre cele mai de seamă figuri din trecutul culturii româneşti care şi-a desfăşurat activitatea în jurul anului 1800.

(Informații culese din lucrarea Radu Constantinescu, Dionisie din Pietrari-miniaturist şi caligraf, editura Meridiane, Bucureşti, 1982).

Pr. Gârju Iulian Petrișor


Comments are closed.