27.11.2019 – VIAȚA CĂLUGĂRULUI CĂRTURAR DIONISIE ECLESIARHUL

Ultimele cercetări arată că Dionisie Eclesiarhul s-a născut în jurul anului 1740, în satul Mănăileşti din judeţul Vâlcea, tatăl lui numindu-se Alexie, decedat de tânăr, iar mama Aspazia sau Aspra, care după moartea soţului ei a intrat în mânăstire primind numele de Anastasia. Numele de botez nu i se cunoaşte dar se presupune că ar fi purtat numele de Dumitru şi că ar fi avut trei fraţi: Constantin, Gheorghe şi Cristina[1]. Preot de mir la Episcopia Râmnicului şi ucenic al episcopului Grigorie Socoteanu, a fost călugărit sub numele de Dionisie[2].

În anul 1766, preotul Dimitrie se afla la Mânăstirea Horezu, având ca ascultare „să copieze cărţi şi manuscrise”.

Activitatea cronicarului este foarte mare și se materializează în 30 de condici de documente format mare, 22 de pomelnice, Hronograful şi alte manuscrise şi traduceri precum şi două cărţi de ritual, care se prezintă în trei mari ipostaze şi anume, cea de pictor-miniaturist, caligrafic şi istoric.

Într-o însemnare din anul 1793, spune: „Nu am avut vreo învăţătură academicească sau săvârşire ritoricească la înfrumuseţarea cuvintelor”(Biblioteca Academiei Române, ms. 3545, f. 235)[3], prin aceasta ajungându-se la concluzia că formarea lui Dionisie s-a făcut la şcolile cele mai răspândite şi anume la cele mânăstireşti. Alexandru Piru în Istoria Literaturii Române spune ca Dionisie Eclesiarhul urmase o „şcoală de slavonie”[4]. Datorită calităţilor sale de caligrafie, de cunoaştere a limbilor slavonă şi greacă este adus în anul 1776, la Episcopia Râmnicului, unde fiinţa o tipografie care aproviziona cu carte toată Ţara Românească. Acest an al venirii lui la Râmnic este foarte contestat, nefiind sigur în timpul cărui episcop a sosit acolo: cel al lui Chesarie sau Filaret, unii susţinând că el ar fi fost adus din nevoi tipografice chiar de episcopul Partenie (21 mai 1764 – 1771)[5].

La Episcopia Râmnicului, Dionisie a avut funcţia de eclesiarh între anii 1776-1786. În această perioadă activitatea lui se remarcă prin munca pe care o depune la scrierea Condicii de documente a Episcopiei, în trei tomuri ce cuprind 3.826 de documente, scrisă fiind între anii 1779-1786, şi la redactarea Pomelnicului ctitoricesc al Mânăstiri Dobruşa[6].

În anul 1787, ajunge eclesiarh la Mânăstirea Tismana unde în puţinul timp care l-a petrecut aici a reuşit să scrie şi Condica acestei mânăstiri, în 2 tomuri, cuprinzând un fond de 2.173 de documente. La Tismana stă până în anul 1788, când îl găsim eclesiarh al Episcopiei la Craiova, unde îşi desfăşoară cea mai mare parte a activităţii sale.

Şederea lui Craiova a avut unele întreruperi cum ar fi cea din timpul războiului ruso-austro-turc, din anul 1788, când el se refugiază la Mânăstirea Horezu şi cea din anul 1789, când împreună cu episcopul Filaret şi prietenul său, Naum Râmniceanu, trec în Transilvania cu gândul de a ajunge la Viena, sau atunci când a funcţionat ca eclesiarh al Mitropoliei. După pelegrinările prin Transilvania, Dionisie se reîntoarce la Craiova în anul 1791, stând la metocul Sfintei Episcopii, mănăstirea Sfântul Nicolae Gănescu. În această perioadă a scris Pomelnicul ctitoricesc al Mânăstirii Gănescu din Craiova (1789), al Bisericii Sfinţii Apostoli (1789), Condica de documente a Mânăstirii Strehaia, Condica de documente a Mânăstirii Sadova (1792), „Calea Împărătească a Crucii Domnului” (1793), Condica de documente a Mânăstirii Jitianu (1793)[7].

În anul 1793, episcopul Filaret este ales mitropolit al Ţării Româneşti. Cu acest prilej, cel mai probabil, Dionisie şi-a urmat ierarhul şi aici, dar pentru foarte putin timp, deoarece din motive politice, Filaret se retrage din scaun în anul următor şi moare la puţin timp, adică, în anul 1794.

În anul 1794, Dionisie vine de la Craiova la Râmnic, ajungând la Drăgăşani unde Filaret zidise o casă şi în anul 1793, începe construirea unei biserici căreia Dionisie îi întocmeşte Pomelnicul ctitoricesc. De aici în acelaşi an ajunge eclesiarh la Cozia, iar un an mai târziu la Bistriţa. Pe timpul când a fost eclesiarh aici a întocmit şi Condicele celor două mânăstiri.

O altă Condică scrisă este cea a Mânăstirii Govora (1796-1797). La această mânăstire a venit direct de la Bistriţa, găsind şi pe prietenul său de la Sadova (Paisie).

Unele din cele mai importante momente din viaţa lui Dionisie sunt acelea petrecute la Mânăstirea Mănăileşti din judeţul Vâlcea, ca egumen al acesteia. Deşi a fost egumen aici, el n-a încercat să întocmească pomelnice şi condice, cum ar fi acelea ale Schitului Păpuşa, Biserica din Urşani, Mânăstirea Arnota.

Datorită neînţelegerilor pe care le-a avut cu episcopul Nectarie, Dionisie se orientează spre Mitropolia Ţării Româneşti, unde mitropolitul Dosoftei îl alege în funcţia de eclesiarh. Activează în această funcţie până în anul 1813, când este ales în locul lui Dosoftei, episcopul Nectarie, cu care el era în conflict. Cât a fost eclesiarh al Mitropoliei a întocmit Pomelnicul ctitoricesc al Mânăstirii Dintr-un Lemn, Condica Mitropoliei din Bucureşti, Condica Mitropoliei din Târgovişte, Condica Schiturilor Văleni şi Micşanim, Condica de documente a Mânăstirii Cotroceni, Pomelnicul Mitropoliei din Bucureşti[8].

Obosit de această trudă a scrisului şi a rânduielii de documente, se retrage în Oltenia, unde nu-l mai găsim în funcţia de eclesiarh al vreunei mânăstiri ci în aceea de dascăl slavonesc. În această perioadă el nu a renunţat la copierea de acte, întocmirea de documete, sau scrierea de condici cum ar fi: Condica de documete a Mânăstirii Bucovăţ (1813), Pomelnicul ctitoricesc al Mânăstirii Bucovăţ, Pomelnicul ctitoricesc al bisericii Oota din Craiova (1813), Pomelnicul bisericii „Sfântului Ioan” Hera (1812-1813), Pomelnicul Schitului Teiuşanu (1814), Pomelnicul Sfântului Nicolae din Tg. Jiu (1814), Pomelnicul Şimnicul de Sus (1814) şi a început să lucreze la cea mai importantă lucrare a sa Cronograful Ţării Româneşti, la care a lucrat până la sfârşitul vieţii sale.

După cum menţionează şi părintele Dumitru Bălaşa,  Dionisie Eclesiarhul „retras la Craiova ca un om învins de pigmei, care erau mulţi, îşi consacră cea mai mare parte a timpului unei lucrări numite Cronograful Ţării Româneşti, lucrare care avea să-i aducă peste ani un renume. A scris și alte pomelnice ctitoricești, unele cunoscute, altele încă nedescoperite. Dintre lucrările cunoscute amintim Pomelnicul ctitoricesc al Bisericii Zăvideni (1815), Pomelnicul Bisericii Postelnicul Fir (1815), Pomelnicul Mânăstirii Ţânţăreni (1816), Condica pravilnicească (1817)[9].

Obosit de truda scrisului şi de întocmirea de documente, Dionisie şi-a dat obştescul sfârşit în cursul anului 1820. Ultima perioadă a vieţii şi-a petrecut-o în lipsuri, căutând să obţină un ban din truda de dascăl slavonesc, iar când n-a mai putut scrie a cerşit la „Cutia milei”. Ultima locuinţă pe care a avut-o a fost în curtea bisericii Brânduşa, unde a şi fost înmormântat.

Pr. Gârju Iulian Petrișor

 

[1] Dumitru Bălaşa, Cronicarul Dionisie Eclesiarhul, în revista „Mtropolia Olteniei”, anul 1982, nr. 1-3, p. 95-96.

[2] George Călinescu, Istoria Literaturii Române, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1941, (mai recent, ediția apărută la Editura Semne, 2003), p. 37.

[3] Dionisie Eclesiarhul, Hronograf, transcriere după original de Dumitru Bălaşa, editura Academiei Române, Bucureşti, 1984.

[4] Alexandru Piru, Istoria Literaturii Române, Editura stiințifică și enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 545.

[5] Dumitru Bălaşa, Cronicarul Dionisie Eclesiarhul, p. 95-96.

[6] Ibidem, p. 98.

[7] Ibidem, p. 102-103.

[8] Ibidem, p. 559-563.

[9] Ibidem, p. 572-582.


Comments are closed.